Nu am fost niciodata o persoana care debordeaza de energie, nici cand eram copil. O sumedenie de exercitii de vointa de adult mai tarziu, m-am trezit ca nu mai pot. Despre stradanie, numai de bine. Despre neputinta, nefacut si nedormit, mai jos. 

O copila inimoasa, care voia prea mult

Cam asa m-as putea descrie. 

Mereu am fost prea cuminte, prea de treaba, prea binevoitoare, prea implicata for my own good. Nu mi-a zis nimeni sa fiu asa, dar, precoc din fire, am preluat din nuantele epitetelor aruncate cu gratie catre femei si mi-am dat seama ca asa trebuie. Cum sa fii a good girl daca nu faci de toate? 

Am dezvoltat voit o alergie la cuvantul “nu”. 

Toate eforturile mele (din familie, de la scoala, de la birou – sfanta treime a patratelului nostru de lume) erau recuperate, din plin, cu somn. Cu 12 ore de dormit, ori de cate ori apucam. Asta era superputerea mea. Asa cum unii se trezesc “natural, fara ceas, la 7 dimineata” (aliens), eu puteam sa leg ore de somn, ca stafeta la Jocurile Olimpice. 

E de prisos sa spun ca niciodata nu am fost a morning person, si ca cea mai mare minciuna spusa vreodata de parintii mei a fost legata de trezitul infernal din fiecare dimineata, care incepuse odata cu inscrierea la gradinita: “prima saptamana e mai grea, dupa care te obisnuiesti”. Never happened. 

Tonica n-am fost vreodata, dar imi doream

Aceasta fabuloasa intoarcere in timp vrea cu tot dinadinsul sa arate cu degetul spre importanta reincarcarii bateriilor pentru mine. 

Fara calupuri mari de somn, regulate si neintrupte, nu as fi prins nici majoratul, apoi 5 ani de studii universitare, incununati de 9 ani de munca in corporatie. Ce vorbesc, fara odihna rupta din povesti, n-as fi reusit sa ma imi spal parul si sa ma prezint la interviu, apoi chiar sa muncesc ceva!

Zic toate astea ca sa va fac constienti ca nu eram vreun Superman neobosit, care facea de toate in timpul zilei, si noaptea lua strazile la rand.  

Sportul nu s-a prins de mine, dar am adoptat alergatura ca stil de viata

Ma imparteam intre grupurile de prieteni, colegi, familie, proiecte, nemurate proiecte.

Traiam pentru weekenduri si vacante, dar nu erau niciodata de ajuns, de vreme ce le abordam cu acelasi spirit de sprint. Voiam sa fac de toate, sa vad orice, sa gust, sa pun mana, sa nu ratez ceva. Sa si muncesc printre picaturi, daca se poate. 

Trageam de mine. Ziceam nu doar la zile de lenevit, pentru ca inseamna ca pierd ceva. Ne-facutul nu era pe lista de activitati la care m-am inscris. Dormeam de rupeam, si reveneam la roata de hamster. Pana nu am mai putut. 

Ziua in care m-a tradat corpul

Oboseala m-a ajuns si m-a depasit. 

Cunoasteam burnout-ul dupa nume, dar acum mi se arata in fel si chip. 

Mi-a dat peste cap sistemul digestiv si m-a lasat cu pungi de medicamente, o droaie de analize si un regim insipid, inodor si deloc prietenos. Stomacul meu refuza sa mai digere mancare, iar asta trebuia sa fie primul semn de alarma, dar eu… batman. Daca corpul nu mai vrea sa inghita mare lucru, e de rau. Eu am facut tot ce trebuia ca sa pot continua sa dau randament si sa-mi duc zilele la fel. Sistemul nu mai accepta mancare normala? Trecem pe biscuiti, la propriu. Pentru urmatoarele 2 luni de zile am trecut pe biscuiti Paltinis (cine stie, stie), iaurtel, orez, cartof copt si niste supica ametita. 

In aceeasi perioada, glumeam nevoie mare ca ultima data m-am simtit odihnita in 2007. Insa nu mai era amuzant. Cand imi spunea lumea ca nu arat tocmai bine, ziceam la misto ca “asta e varianta mumie a mea”, sau ca “this is the new me”. Compensam cu anecdote cu before and after si ma prezentam ghidusa. 

Game. Set. Match a fost cand corpul a incetat sa mai doarma noptile. De tot. 

A inceput ca un moft care s-a prelungit pe termen nedeterminat, ca un musafir nepoftit care nu se mai da plecat. Nu am mai reusit sa dorm cum trebuie in timpul saptamanii, asa ca ma perpeleam ca sa ajung, taras, grapis, in weekend, cand stiam ca pot recupera. Numai ca nu s-a mai intamplat asta. Deloc. 

Ok, what to do? Incercam ceaiuri de linistire, de tei, de adormire prunci de pitic de gradina, esente de lavanda, melatonina si tot felul de alti compusi naturali care garanteaza un somn linistit. Degeaba. 

Ajung, intr-un final, dupa saptamani oribile de nesomn, la doctor psihiatru. 

Dau de un nene care, uitandu-se la mine si atat, no questions asked, ma pune frumusel pe un tratament de un an intreg de Xanax. Plec de acolo, rupand pamantul, si ma plang la niste prieteni cu niste prieteni doctori (the best kind) si sa le povestesc patania. Le zic ca nu vreau sa-mi prajesc creierul si sa-mi amortesc simturile for good, dar ca sunt disperata. Ajung la un nene doctor bun de data asta, care ma asculta, imi pune simptomele de nelinistite, anxietate si insomnie cap la cap, imi baga in seama trairile stomacului si ma ajuta cu niste somnifere de bebe, care sa ma puna pe picioare cu somnul si restaurarea linistii. Apuc sa trag aer in piept, pe bune, dupa mult timp. 

Ce nu stiam despre burnout pana sa-l simt pe pielea mea

Gura de aer si pastilulete vesele nu au fost de ajuns ca sa stearga anii in care am abuzat de mine. Printre pacatele capitale ale burnout-ului ajuns la picioarele mele, se numarau:

  • Lipsa de chef – nu aia grosolana, lenesa si nesimtita, ci una nascuta din neputinta

A plecat interesul (despre orice) din viata mea, ca si cum nici nu ar fi fost. Oboseala resimtita era asa mare incat era un efort sa ma dau jos din pat. Auzeam in stanga si in dreapta oameni care-mi ziceau sa-mi iau o vacanta, sa ies la o plimbare, sa ma apuc de sport. Niste atrocitati pentru starea mea. 

  • Rusine

Nu aveam stare sa ma imbrac cu altceva in afara de niste saculeti larguti si pufosi, care sa ma inghita cu totul, pentru ca nimeni sa nu ma bage in seama. 

Imi ceream scuze si umbrei mele, cand ma loveam de ea. 

Mi-era rusine de hainele mele slim-fit, sa zicem, pe care le adoram, insa acum pareau sa ma sugrume, de pantofii cu toc, pe vremuri iubiti, acum temuti, de cremele de corp ignorate sau peria de par pedepsita intr-un sertar. Toate imi aminteau de mine, cea de dinainte de burnout. Toate ma aruncau mai tare in vartejul visceral al temerilor.  

Nu voiam sa ma vad cu nimeni. Statul la masa, chiar si in casa mea, alaturi de oameni dragi, era o osteneala luxurianta, la care nu ma mai puteam incumeta. 

Mi-era rusine sa ma gandesc la armata de mame care nu au luxul de a se plange sau rasfatul unei zile fara activitati. Nu stiam cum pot face fata. Eu nu puteam nici sa ma dau jos din pat, in conditiile in care viata mea era o ploaie lejera de vara pe langa tsunami-ul de activitati al atator femei care nu pot zice pas.

Mi-era rusine de partenerul meu, care nu stia cum ma va gasi acasa, plangand, ghemuita intr-un colt sau planuind disperata, fiecare weekend al nostru de acum incolo. 

Mi-era rusine de toate scuzele pe care trebuia sa le scormonesc pentru a justifica absenta mea, atat cat si fizica, de peste tot. 

  • Anxietate si stare constanta de rau

Legata de pericolul suprem, amenintator de viata, legat de nedormit. Nu era de ajuns ca eram treaza lumina la 3 noaptea, mai trebuia sa-mi fac si temeri legate de asta. Mi-nu-nat. 

Izolarea auto-impusa, necesara pentru odihna, a venit si cu o serie de frici legate de ce o sa fac daca ajung intr-un loc si nu pot pleca acasa cand imi e rau? Sau evident, cu refuzul multiplicat pana la ce parea un infinit de a participa la evenimente, petreceri sau iesiri. 

  • Deversare de emotii 

In acea perioada, treceam de la extaz la agonia in 2 secunde. Fluctuatii de stare, furie scoasa de la naftalina, suspiciuni, indoieli, lipsa bolnavicioasa de stima de sine si negativism. Eram un pom de Craciun care lumina insecuritate. 

Cum sa te intorci la viata si la tine, dupa burnout?

Am citit ca oamenii nu au decat un episod crunt de burnout, per durata de viata. Nu ca n-ar fi potential de mai multe, ci pentru ca odata ce treci prin asta, o sa faci pe dreq-n patru sa nu mai ajungi niciodata in halul ala. 

Am simtit cuvintele astea pana-n maduva oaselor mele de vegetarian. 

Mi-am promis ca nu am sa las extenuarea sa ma defineasca, chiar daca si-a facut de cap si a facut din mine o umbra. M-am tinut de programelul care m-a ajutat sa scot capul la suprafata. Va las pasii mai jos, cu rugamintea arzatoare, de a nu ignora burnout-ul, ca se umfla in pene foarte rapid. Faceti exact oposul lui “lasa ca trece”. Neaparat. 

  • Ajutor specializat 

Psiholog, psihiatru, consilier, terapeut, medic. Sa fie cu o diploma si cu o recomandare daca se poate. Musai sa cereti a doua parere daca vi se par prea hard core sugestiile date la o prima vizita, sau, daca, dimpotriva sunt tratate cu zeflemism si lejeritate. 

Eu mi-am luat my fair share of “domnisoara, sunteti prea tanara pentru asa ceva”, “n-aveti nimic, analizele sunt bune, e doar in capul dumneavoastra”, “nu e nimic neinregula, trebuie sa va relaxati”. 

Analize complexe pentru deficite buclucase legate de starea de bine – life changing. Lipsa de vitamina D face ravagii, daca este sub limita functionarii normale, si anume sub 30 de unitati. La mine, lipsa de vitamina D a fost legata chiar si de disfunctionalitatile digestive, who knew? Iar mitul conform caruia, daca stai suficient la soare, iti iei tot necesarul de vitamina D, care se si fixeaza instantaneu in oase, e fix asa, un mit. Orice suplimente, sau tratament, trebuie musai sa vina la de un specialist. 

  • Pauza serioasa

Spun serioasa si tin la treaba asta, tocmai pentru ca eu nu stateam locului. Nici o zi libera nu era libera, pentru ca mereu imi faceam de lucru. Priveam pauzele cu vinovatie. Nu le-am iubit, asa cum multi inaintea mea nu le-au avut la suflet si uite cum ne-am facut-o cu mana noastra. La propriu. 

Nu toata lumea are luxul de a-si lua o pauza de la munca. Dar daca puteti inghesui un sabatical, concediu de odihna, concediu medical prelungit, orice, o sa va ajute enorm. Smecheria e aceeasi: odihna e sfanta. Nu ne jucam cu sanctitatea sa. Inca o chestie: daca puteti mergeti in natura ca sa lanceziti acolo, e perfect.

Cum contextul social nu ne permite retreaturi fara numar in Thailanda, trebuie sa cream spatiu pentru liniste, la noi acasa. 

Aici intervine muschiul pe care trebuie sa-l antrenam sa zica nu, de data asta, la orice altceva decat repaos constant, consistent si de calitate. Deci nu, nu trebuie sa facem curatenie sambata, cumparaturi joi ca sa avem de toate pe weekend, acte de prezenta trasa de par sau chiar dorite. Nu la proiecte extra, oricat de multa nevoia am avea de ele. Nu la serbari de copii sau seri pierdute in club. Pentru toate poate sa existe ajutor, substitut sau intelegere – trust me. 

  • Adevar

Dupa nopti de stat cu ochii in tavan, rasucit printre anxietati, oboseala cronica, somatizare si surmenaj, prezente in orice dozaj in viata voastra, e cazul sa nu mai ascundem gunoiul emotiv sub covor. 

It is what it is. 

Odata ce mi-am recunoscut in oglinda faptul ca nu ma mai recunosteam, am inceput sa spun si la altii. 

I-am pus in tema cu greul pe care-l duc si cu decizia de a refuza urmatoarele tspe intalniri. Le-am prezentat realitatea de care nu o mai puteam scapa si anume: in ritmul asta, ma duc, incet si sigur, inspre rau. Rau din ala din care nu mai iesim. Iar pentru a opri cercul nenorocirilor trebuie sa tai din activitati. Trebuie sa refuz, cu greu, oameni dragi. Asa ca i-am adunat si le-am spus. Au reactionat atat de bine, incat inima mea stransa s-a mai domolit putin. 

  • Ritual rotofei de relaxare

Indiferent ce inseamna asta pentru tine, trebuie sa inveti sa-ti respecti, sa-ti definesti si sa te tii de un program de relaxare care are sens pentru tine.

Burnout-ul nu discrimineaza. Nu il intereseaza ca ai 4 copii sau doar o pisica indiferenta, daca stai intr-un oras mic sau infrunti o jungla in fiecare zi, daca ai un post de conducere sau 3 joburi part-time, daca esti student sau proaspat pensionar. 

Asa cum burnout capata felurite intruchipari, unice pentru fiecare, si vindecarea trebuie sa se conformoze si sa-ti fie pe plac. Orice proces de vindecare trebuie sa fie personalizat, si numai tu, subiectul lovit in aripa, poate sa defineasca ce inseamna asta.