Mi-e foame non-stop in aeroporturi. Nu vorbesc metaforic. Sa nu credeti ca am pofta de conversatii, de cunoscut oameni si povesti de viata. Nu. Cu cat stau mai mult printr-un aeroport, cu atat creste dorinta mea de a goli food standurile. 

Eram exact in starea aceasta de rozatoare nocturna in timp ce asteptam un zbor spre Istanbul, pentru un interviu inspaimantor. 

Ajunsesem in etapa finala a procesului de recrutare pentru un job si o industrie despre care nu stiam mai nimic. Era atat de high-end incat, pentru prima data in viata, imi fusese platit drumul pana acolo, cazare, expenses. Tot. In loc sa fiu data pe spate si increzatoare ca oamenii chiar ma voiau in compania lor, eu aveam inima cat un purice si un gol imens in stomac. 

Cu stomacul chiorlaind stateam frumos in asteptare, cu 2 ore inainte de zbor. Langa mine era un tip cam de aceeasi varsta, cu verigheta pe mana, care tot butona la telefonul lui in ce parea o aplicatie de inginer. Din aia care masoara…orice. Isi ridica ochii din ecran si-mi spune:

-Zborul nostru o sa aiba intarziere!

-N-are cum, ii raspund eu, aratand spre panoul care nu anunta nimic. N-as vrea sa ma gandesc la asta, oricum ajungem tarziu. 

Nici nu-mi termin bine propozitia si, ca un facut, se schimba instant si tabela cu ore din fata mea. Zborul meu spre Istanbul era amanat pentru inca 2 ore. Perfect. Aveam inca 4 ore de asteptat, plus una de zbor, iar pana ajungeam la hotel, sigur urma sa se faca 2 noaptea. La ora 8 trebuia sa fiu prezenta si capabila sa dau directori pe spate cu sarmul si cunostintele mele, nu cu marimea cearcanelor….dar fie. 

Tipul de langa a incercat din nou sa discute cu mine, intrebandu-ma unde merg.

Am raspuns scurt si acru, de parca nu era logic de vreme ce amandoi asteptam acelasi zbor. Chiar nu aveam chef de povesti. Mi-a zis ca el face doar o escala la Istanbul si ca pleaca mai departe, prin lumea araba pe undeva. 

Apoi m-a intrebat ce fac in Turcia – scopul si durata vizitei. I-am spus tot asa, printre dinti, ca ma duc la un interviu pentru o firma de oil & gas. I s-a luminat fata. Mi-a zis ca el e inginer (stiam eu!) pe o platforma de petrol si ca acolo il si duce drumul asta. Am inceput sa vorbim si cele 4 ore de asteptare au fost mult mai suportabile. 

Mi-a dat o tolba de sfaturi, detalii despre industria asta, preturi ale petrolului around the world si de ce e asa, cine influenteaza treburile, ce smecherii se fac, etc. I-am multumit cat am putut de tare, si dupa ce am aterizat finally la destinatie, mi-am vazut de drum. 

Am ajuns in fata aeroportului la 3 dimineata, si am ignorat toti oamenii pe care i-am vazut stand in coloana, grabindu-ma catre primul taxi. Cand ma reped spre el, aud o mare de sunete, in alte limba, despre care pot sa pun pariu ca erau înjuraturi si vad un domn care vine la mine si imi spune rastit: “No. No!!! Line”, aratandu-mi unde anume trebuie sa ma pun ca sa astept sa-mi vina randul la un taxi. Perfect. Imi cer scuze si ma duc inapoi 2 km, la rand. 

Dupa 10 minute de neinaintat deloc, acelasi domn care ma mustrase vine la mine si ma intreaba, asa cum poate el: “Where go?”

Scot o foaie printata cu numele hotelului, mandra ca am anticipat aceasta bariera a limbii. Se uita el pret de 2 secunde si pune mana pe bagajul meu si pleaca cu el cu tot. “OK” e tot ce a zis. 

Eu am ramas fara cuvinte pe trotuar in timp ce-l vedeam cum se indeparteaza cu trolerul meu. 

“Ce fac?” ma gandeam eu… ”Ce fac in situatia asta?”. Doar vazusem “Taken”, stiam ca daca ma urc in masina, fara sa stiu ceva sigur (de parca exista asa ceva), am toate sansele sa fiu vanduta pe parti in Istanbul. Pe de alta parte, eu in 4 ore trebuie sa fiu treaza, deci nu-mi permit sa mai stau sa astept aici inca 2. Trebuie sa ajung la interviu. 

Asa ca am tasnit-o la fuga dupa el, m-am urcat in masina, am zis un “Tatal Nostru” in gand si aia a fost. M-a dus nenea pana la hotel, in siguranta. Am apucat sa fac un dus si sa dorm 2.5 ore pana la trezirea de dimineata. 

Cu semne de perna pe fata, demne de propriul lor cod postal, cu rochia office pe care mi-am cumparat-o special pentru interviul asta si cu emotii mai mari ca mine, am ajuns la birourile firmei. Acolo, ma asteptau cei doi CEO, fondatorii businessului. 

Aflu ca interviul se va desfasura cu inca 3 finaliste grozave si ca toate am fost selectate in urma unui proces de recrutare intens, din cate 1000 CV-uri primite pe zi. Beton. Asta-mi lipsea, mai multe motive sa-mi tremure vocea. 

Interviul in sine a durat 8 ore. Am avut o mica pauza la pranz, dar in rest am stat acolo, toate in aceasi sala de sedinta si am trecut printr-o droaie de probe. Dupa primele, mi-am dat seama ca ma descurcam, ca m-am pregatit bine si ca “I got this”. 

Cu toate ca fusesem experta la celelalte probe, ma impotmolisem fara speranta la una mai … deosebita. Pe un ecran, erau proiectate fetele unor domni arabi, fiecare cu un turban aparte si barbi de toate felurile. Se presupunea ca trebuia sa stim cine sunt aceia – toti mare zbeng in industria petrolului, printi, regi, etc. Pentru mine, toti aratau la fel. Sa-mi fie cu iertare, dar dupa 10 ani de advertising si marketing online, cei pe care-i urmaream eu pe lumea asta nu apartineau unor familii de seici. 

Nu stiam niciun nume, nu recunoasteam nicio figura. Dupa cel de-al 12-lea nene care arata fix la fel, am inceput sa ma panichez. In acel moment, apare pe ecran un tip cunoscut. Eram asa fericita ca-l recunosc incat s-a vazut asta pe fata mea. Era Justin Beiber. Nu va puteti imagina fata directorilor cand am strigat numele lui. Ei voiau sa ne demostreze cum niste prichindei tatuati fara o influenta in lume sunt, din pacate, mult mai cunoscuti decat cei care invart cu adevart treburile pe acest pamant. Eu am inceput sa rad si sa le zic: “I promise I’m smart!” Si toata lumea din sala a inceput sa rada cu mine. 

Interviul a continuat cu partea de intrebari legate de industrie. Eu eram toata un zambet iar, dar de data asta, nimeni nu mai era dornic sa ma numeasca pe mine pentru raspunsuri. Totusi, am deschis conversatia cu detalii amanuntite, metodologii si chestii hard core. Comparatii, preturi, stiam de toate. Raspundeam la orice intrebare cu aroganta siguranta si ii multumeam in gand strainului din aeroport care ma ajutase cu o zi inainte. 

Daca va intrebati, am luat jobul respectiv, dar am refuzat oferta. Nu era pentru mine si am spus asta cat de respectuos am putut. Partea faina a fost ca raspunsul lor a fost de-a dreptul magulitor: mi-au spus ca usa companiei lor este mereu deschisa pentru mine. Mai rar asa ceva! 

Ce vreau sa retineti din toata nebunia asta este ca totul se intampla cu un motiv.

Ca nimeni nu are toate raspunsurile si ca e normal sa fie asa. Ca invatatorii vin la noi de peste tot, in forme diferite si ca trebuie sa fim deschisi la lectii si noi oportunitati. Ca destinul lucreaza pentru tine, nu impotriva ta, iar asta e cel mai linistitor gand cu care sa pleci la lupta, la munca, la interviuri de job & more!