Orice e cu 3 in fata mi se pare deja o gluma. Nu ca nu i-as fi simtit pe toti, nu ca nu s-ar vedea pe fata mea sau nu i-ai putea ghici dupa glumele cu aluzii din serialele din ‘90s, dar creierul nu vrea sa-i numere.

Mintea mea a inteles ca a fost la scoala, ca i-a placut maxim pana la liceu si a avut toate motivele sa urasca facultatea, ca a muncit silitoare cativa ani buni si cam atat. Deci s-a oprit pe la vreun 27 si ii pare normal (si sexy) sa ramana acolo. 

Nu o pot invinovati, dar pot sa-i dau motive pentru a iubi cifra asta ciudata si extraterastra pe care va trebui sa o rostim impreuna la fiecare consult medical sau tratament facial (doamne ajuta, la mai multe!), pe putin un an. 

Asadar, 2019 si varsta de 31 au venit cu:

  • Ciuda – pe tot timpul “pierdut” pana acum in care nu am apasat butonul de send la niciun email, la nicio postare de job, la niciun mesaj care sa ma aduca mai aproape de NOU. 
  • Curaj – am dat send. Am primit proiecte la care nici nu ma gandisem. Eu ma vedeam deja plansa toata ca nimeni si nimic nu se va arata, cand am primit mai mult decat indraznisem sa cer (cel putin pentru anul asta). M-am pus in situatii stanjenitoare si necunoscute, am transpirat pe sub cele 3 straturi de haine, dar am reusit cumva sa fac impresie buna. Cel mai important: am prins curaj sa incerc toate nebunia din nou, ceea ce e priceless. (bine, am incercat si sa-mi decolorez tot parul, de la radacina, ca sa fiu mai blonda, total fail, dar tot curaj se numeste, chiar daca a muncit altcineva)
  • Dorinta de a da din coate – total straina mie pana anul asta. N-am stiut ce sa fac cu sentimentele astea dornice de imbulzeala ca la ora de varf, dar am recunoscut nevoia de a le trai. Cred ca, mai mult decat a le manifesta, am avut dorinta de a le da un sens mai pozitiv, pentru ca pana acum m-am fericit ca de dreq de ele pentru ca le asociam cu tot ce e mai rau intr-un om. Intentia din spate a fost descusuta pana la urma: vreau serbare! Ca cele din clasele 1-4, cand eram pe rand fulg de nea, sau floricica, pentru care ma pregateam si al caror rezultat se vedea. Serbarile in care prezentam in fata parintilor, profesorilor si, not to name drop, dar si in fata Mosului, fiecare numar al intregului eveniment. Aveam intro pe muzica clasica, pe care paseam incet pana in mijlocul “scenei”. Stiam ce aveam de zis si nu ma incurcam niciodata. Nu trebuia mai mult decat sa fac ce am repetat si sa fiu prezenta acolo. Acum, la varsta mea ( =)) ) e nevoie de mai mult de atat pentru a fi remarcat, dar macar stiu ce vreau!
  • Anxietati si revolutia sistemelor mele interioare – pana mai de curand, ziceam impacata (read proud) ca nu sunt chinuita de anxietati. Ador sa zbor, nu mi-e frica de inaltimi (nu le prefer, ca doar nu sunt construite din eclere), nu mi-e frica de spatii inguste, de serpi, de paianjeni, etc. As it turns out, cele interioare au inceput sa se arate si mi-au dat peste cap sistemul digestiv, nervos si am ajuns mai moale ca un pachet de unt scos de 3 ore de la racoare. Cine sa ma mai adune si la ce folos acum? Sunt in procesul de a le lua pe rand si de a-mi imbuiba stomacul cu biscuiti paltinis in the meantime. 
  • Recunoasteri si recunostinta – in timp ce ma plangeam de mama focului in fata unei specialist despre toate probleme mele digestive care nu ma lasa sa inghit mai nimic fara repercursiuni violente, mi s-a zis ca astea sunt semne ca cineva/ceva – inauntrul meu (sau pe acolo – nu am incercat sa-mi explic spiritualitatea cuvintelor si nici nu ma apuc acum) ma iubeste indeajuns de mult incat sa ma faca sa reactionez. Sa ma abata din drum si sa ma intoarca. Si ca in loc sa blamez fiecare iesire neortodoxa a sistemului meu, ar trebui sa fiu recunoacatoare. M-am inmuiat. Apoi, la capitol recunoasteri si asumari, am facut pasi mari. Am spus celor de langa mine ca mi-e rau si mi-e frica. Ca ma inunda ganduri si nu ma lasa sa dorm. Ca am nevoie de ajutor. Cred ca si asta merita trecuta la curaj, dar da bine si aici. 
  • Primul city break cu fetele mele – si-au lasat copiii, sotii, joburile si ne-am reunit pentru 3 zile de Barcelona. 22 de mii de pasi pe zi, 22 de magazine in care am intrat, 22 de ore pe zi in care am fost treze si cate 22 de incercari de a face poze misto cu noi 5 incadrate perfect. 
  • O zi ca in copilarie – cand eram mica, mergeam cu tata peste tot. Traditia era sa nu ratam o zi de “oraselul copiilor” in centrul orasului si sa ne dam impreuna pe orice. Sibiul are acum “cel mai frumos targ de Craciun din tara”, in loc de oraselul copiilor, si e mare tam-tam. De asta fac un obicei de a evita asemenea calcari in picioare festive, chiar daca recunosc ca luminitele aprinse au avut mereu un loc aparte in inima mea. Anul asta am iesit cu tatal meu, numai noi doi, dupa doi ani de furtuni intre noi. Am mers de mana, ne-am dat pe roata noua luminoasa adusa in centru, a ras de mine ca sunt cel mai infololit om din lume (aveam caciula, fular, si un laibar pufos, in timp ce copii de 4 ani alergau de colo colo, cu capul gol, in dresuri si vestute) s-a oferit sa-mi ia de toate si sa facem poze la brad. Ne-am plimbat mult dupa tura de centru, pentru ca niciunul nu voia sa se termine seara. Era a doua zi in care era deschis targul, la jumatatea lui noiembrie, cu 15 grade dupa inserat, cu casute deschise cu dulciuri si vin fiert si noi doi razand ca pe vremuri. Cu oameni care stateau la terasa la 3 m de decoratiuni de craciun. Am ajuns acasa si am plans. Mult si bine. 
  • Cea mai tare plaja din Lefkada – Am mers o gramada pana am ajuns la ea si ma se parea ca drumul seamana cu cel inspre Paltinis, decat unul inspre o plaja cu apa turcoaz. Dar cumva, dupa toate virajele din lume, am dat de ea. Era neamenajata. Erau inca cativa oameni, stanci, nisip, un bar mic si hippie deasupra ei, cu mobila vintage si decoratiuni din scoici, cu mese de lemn pe ce era un fel de terasa suspendata, cu panze albe legate la fiecare stalp, care servea cea mai buna mancare. Era acolo o tipa la vreo 35 de ani, cu cel mai sincer zambet pe care l-am intalnit si ne povestea cum baruletul a fost construit de tatal ei si ea duce mai departe munca. Dupa 3 ore de prajit la soare, plutit in apa, si uscat din nou ca o meduza, am urcat iar pana la ea, sa cer desert. In timp ce mi se prepara comanda, eu umblam prin mobila de acolo, si ma invarteam printre mese cand am vazut un bat cu scoici pe care scria “Library” si o cutie cu carti in toate limbile. Cotrobai prin el si gasesc noua carte a lui Elibeth Gilbert, “City of Girls”, cea care aparuse de nici macar o luna, in limba engleza. Am sarit in sus de bucurie, am plecat spre plaja cu cartea in mana si cu o ditai farfuria de iaurt grecesc, nuci, fructe si miere, si am stat nemiscata inca 3 ore ca sa apuc sa citesc cat mai mult din ea. La plecare, am multumit frumos si am zis ca a fost cea mai faina surpriza sa gasesc asa ceva si ca m-am bucurat mult. Mi-a zis ca daca nu am terminat cartea, sa o iau cu mine. Am explicat ca nu aveam cum sa fac asta, pentru ca nu as avea cand sa o returnez, de vreme ce nu ma mai intoarceam in partea aia a insulei. “O pastrezi. Biblioteca asta se intretine singura. Lumea lasa carti tocmai pentru bucuria altora. Unii iau, altii aduc. Asa functioneaza. Cartea asta a fost pentru tine”. Nu suntem obisnuiti cu fapte bune. Nu am stiut cum sa reactionez. Am plecat cu cartea acasa si acum nu las pe nimeni sa se atinga de ea. Am cumparat alte exemplare, le-a facut cadou si am laudat-o la toata lumea. Va spun sincer, e la fel de misto si fara iaurt. Plaja care mi-a daruit o carte si o zi neuitat ramane in suflet.