Neuronul meu, singur de atata timp, n-are timp de drame sau fite de introvertit pe timp de pandemie. E obisnuit cu singuratatea si n-are pretentii. E si mai fericit pentru ca zilele astea primeste, pentru buna purtare, Nutella fara limite. Nu se gandeste ca in iunie trebuie sa se transforme in atlet de jocuri Olimpice ca sa scoata si record la viteza cu care va trebuie sa dea totul jos. Acum e linistit si atat. 

Nu e egoist el, si nici nepasator 

Stie ce se intampla-n lume, dar alege activ sa se concentreze pe recunostinta. Neuronul meu mindful e constient ca nu traim vremuri de razboi. Singura cerinta inumana la care trebuie sa ne aliniem a fost cea de a lenevi pe canapeaua proprie. 

Nu ne-au plecat barbatii la lupta, nu trebuie sa ne ardem sutienele, nu suntem luati prizonieri sau aruncati in lagare. Nu trebuie sa ne tinem ocupati sau sa ne redefim complet ca sa iesim din treaba asta oameni schimbati. Neuronelul asta razlet isi aduce aminte cum ar fi dat orice pentru 2 zile mirifice de stat in casa. Sunt mandra de el, ce sa zic. 

Doamne,  ce mi-ar fi placut sa fie izolare la domiciliu in anul in care am descoperit sexul (adica acum 2 ani, just in case citeste mama vreun rand de-al meu). 

Aia carantina! 

Jur ca as fi iesit din ea un om mai dezvoltat, atat cat si fizic, putin deshidrata si mai ciufulita ca de obicei, dar ce mai glow pe mine! Ce Netflix & chill?! Nici un film nu dura mai mult de 5 minute, indiferent cat de bun era. Casa de amor, cu tot profesor, exersam in fiecare noapte. N-as fi avut nevoie de nimic! Ieseam din carantina dupa 3 luni, un om mai bun, mai sigura pe mine, cu 0 depresii la activ si cu flexibilitate de acrobat chinez. Cirque du coucher, mon ami!

Mi-am dat seama ca zilele trec la fel de repede si in carantina, iar asta, venind de la un om care nu gateste, nu face curatenie, nu e obsedat de sport pe salteluta, e ceva. Weekendurile, ale naibii, se duc de parca n-au fost. 

Acum teoretic, as avea sansa de a pune in aplicare fantezia suprema a celei mai bune variante ale mele si as putea sa fac toate lucrurile pe care am jinduit sa le fac “cand as fi avut timp”. 

Chestii uber life changing ca ordine in produsele de make-up, imperechere pe viata o sosetelor din sertar, citit toata cartile care jura sa ma invete cum sa devin antreprenor care-l bate la fund pe Bill Gates, schimbat ghivece si pamant la flori. Lista e lunga, sa nu credeti ca ma opresc pentru ca am ajuns la vreun capat de-al ei, dar sunt sigura ca ati prins ideea. 

Cu totii avem vrajeala asta in the back our mind, ca, atunci cand o sa avem timp, o sa facem chestiile altfel. Ca o sa petrecem mai mult timp cu familia, ca o sa avem mai multa grija de noi, ca o sa pretuim nu stiu ce margica de gratitudine sau ca ne imprietenim cu vreo dieta. Acum, avem timp. Universul a raspuns dorintelor noastre asa cum a stiut el acum. Nu e ideal, nu e un context fericit si curcubeele trebuie desenate ca sa ne readucem aminte de veselie. Insa am primit timp. Si tot nu facem tot ce ne-am propus. Si e OK. 

E ok sa nu fii productiv, sa-ti iei timp ca sa te plangi, sa-i duci lipsa vechii rutine, sa-ti fie greu fara oamenii dragi, sa-ti fie drag de natura, sa-ti fie frica de oameni, sa te certi cu ai tai, sa-ti doresti o vacanta de una singura, sa-ti fie dor in egala masura de mama si de manichiurista ta, sa te indopi cu stafide in ciocolata si sa te intrebi de ce oare n-ai mai pastrat legatura cu ele cand nu era carantina, sa-ti doresti pijamale flausate cu inca un pui de animal pe ele. 

Ma gandesc la toti adolescentii care acum se confrunta cu dorul pentru prima data. Au prima relatie, primul iubit/iubita si incing telefoanele, scriu romane de dragoste pe whatsapp si fac album de selfies. Desigur, in viata reala, erau deja despartiti sau, daca nu, se ignorau in pauzele de la scoala si-si varsau apoi amarul pe Facebook, dar prima iubire e grea la distanta.

Ma gandesc la toti cei care anul acesta si-au inceput un business, si-au luat un credit, si-au cumparat o casa sau si-au bagat toate resursele stranse cu atatea sacrificii in ceva, crezand ca o sa fie bine, sau, macar la fel de bine ca pana acum. 

Cei care s-au uitat la cerul cu artificii din 1 Ianuarie 2020 si au zis ca asta e anul in care nu mai dau inapoi si acum sunt fortati sa gaseasca solutii pentru ziua de maine. 

Cei care traiau din turism si care oricat de cumpatati financiar au invatat sa fie de-a lungul timpului, nu au putut sa prevada asa ceva. 

Cele care asteapta minunea vietii lor in aceste vremuri si pentru care nasterea aduce acum alte emotii si temeri.

Cel mai tare ma chinuie gandul la cei de la care acum cerem totul si carora nu le dam nimic. 

Personalul medical. Pentru ei nu exista cuvinte, ci doar respect si rugaciuni pe care acum o lume intreaga a invatat sa le practice impreuna. 

Pentru ei toti, si multi altii nerostiti, as vrea sa abdicam de la fatarnicie. Gata cu “eram fericiti si nu stiam” sau idei care antagonizeaza statul acasa. Nu rad pasarile pe geam de noi, nu dau animalele petreceri in paduri, nu se razbuna Dumnezeu pe omenire. Indeajuns cu planurile ireale despre cum iesim din carantina mai ceva ca John Wick dupa ce i-au ucis catelul, si ne apucam de schimbat viata, lumea si situatia incerta a mastilor de par din baie. 

Daca chiar isi regleaza Universul niste conturi, e dreptul lui

Datoria noastra ramane aceeasi ca si pana acum: sa stim ca suntem norocosi si sa facem ce trebuie pentru a ne pastra asa. Sa nu uitam ce s-a intamplat zilele acestea dupa ce ne recapatam dreptul la hoinareala, graba, hipsterism. Sa nu mai cumparam produse facute de firme ale caror patroni s-au imbogatit din frica noastra. Sa nu mai votam oameni pentru care nu existam in afara listelor de la alegeri. Pentru Romania, schimbarea nu trebuie sa mai fie un gand singuratic.