Inteligenta emotionala, relationala si dexteritate mentala – totul este despre asa ceva in zilele noastre. Prietenii mei cu copii sunt deosebit de preocupati de asta. Prietenii mei corporatisti pun pret pe asa ceva. Eu bajbai printr-ale dezvoltarii personale de cand ma stiu. Si totusi, niciununul din aceste deziderate nu au venit de la parintii nostri. Iar asta ma enerveaza.
Imi sta pe cap gandul ca ai nostri nu au stiut cu ce sa mananca inteligenta relationala. Ca nu au avut preocuparea asta si ca, rezultat, n-au stiut sa o transmita mai departe. Iar cu lipsa asta ne confruntam acum si noi, si ei.
I didn’t get it from my mama
Stim deja ca traumele masive suferite de umanitate, la nivel global, dar si granular, isi fac loc printre gene si-si lasa amprenta asupra generatiilor care urmeaza, chiar daca ele nu au suferit, per se, nenorocirea. S-au facut studii pe supravietuitorii Holocaustului, a foametei din anii ‘40 si pe descendentii acestora care confirma concluzia in cauza.
Asta nu inseamna decat ca ADN-ul nostru stocheaza informatia si o da mai departe, iar de aici intervine problema mea: nu poti transmite ceva ce n-ai avut vreodata.
Generatia parintilor nostri, precum si cea a parintilor lor, au ratat complet, trendul de mindfulness
Alte vremuri, alte preocupari.
Oricat de lipsita de substanta si de superficiala pare treaba asta, e adevarata.
Nu stiu cum a fost la voi, dar in cazul parintilor mei viata a fost despre supravietuire, nu despre ode inchinate clipei. Au ramas amandoi fara mama (tata la 6 ani, mama la 16 ani – nici nu stiu ce e mai rau), iar tatii lor au fost preocupati de altele, nicidecum de dezvoltarea emotionala a unor copii ramasi aproape orfani. Poate aceasta lipsa i-a adus mai aproape pe ai mei, who knows?
Pe atunci, oamenii nu se gandeau la cat de mult isi doreau ei copii, ci asta era un lucru de la sine inteles. Bunicii mei nu au avut luxul de a dezbate rostul existentei fara copii, pentru ca erau terenuri de muncit, animale de ingrijit, cartofi de adunat si chiar razboaie de luptat. Stresul resimtit de ei era despre inca o zi de trait – ca James Bond. Casatoria era conditie sine qua non a unei relatii. Zestrea era a thing. Nevoile unui cuplu atunci erau extrem de diferite de cele pe care le cercetam noi azi. Netflix nu exista nici in cele mai destrabalate fantezii ale romanilor.
Parintii nostri au facut cum au putut ei mai bine
Generatia parintilor nostri a fost printre primele care au parasit de tot viata la tara si s-au stabilit la oras.
Ei au fost poate primii care au avut acces la educatie in alt mod ca pana atunci. Poate au fost primii din familia lor care au facut o facultate.
Multe asemenea victorii aparent mici au fost puse pe umerii lor. Si-au facut cum au putut ei mai bine.
Erau, ca si parintii lor, mai mult preocupati de punerea unui paini pe masa decat de bunastarea emotionala a copiilor lor. Lucrau in schimburi, fugeau de colo-colo, mai cu autobuz, mai cu bicicleta dupa caz, isi faceau back-up unul la altul sau te pasau pe la vecini, iti legau cheia de gat si uite asa, erai poate prea devreme, responsabil de propriul destin afterschool. Se mandreau cu notele tale la engleza, chiar daca ei nu intelegeau o boaba si veneau, cand se putea, la o serbare de-a ta.
Aveau cele mai bune intentii: sa-ti ofere tie un trai mai bun decat au avut ei
De asta, erau interesati indeaproape de “rezultatele tale academice”. De asta, trebuia sa ai nota buna la purtare. Pentru ca ele insemnau ceva. Ei au trebuit sa munceasca in fabrici, tu ai sansa de a invata.
De asta, conta sa aiba o casa aranjata, curata si ordonata – si noi am ramas cu tipare sechela de facutul “curateniei sambata” sau sora ei mai mare, “curatenia de Paste”.
Aveam trening nou de fiecare sarbatoare, portocale de Craciun, televizor color, jucarii, tempera si dulciuri. Ce nu ne-am dat seama nici unii dintre noi era ca restanta la relatii se adancea mai tare in fiecare an.
Nu trebuia sa cresti intr-o casa cu cearta si scandaluri monstru ca sa intelegi despre ce vorbesc.
Daca imi ziceti ca nu e asa, ca ati avut cea mai fericita copilarie si ca vorbesc prostii, pe langa faptul ca ma incrunt de ciuda, imi permit sa va intreb: i-ati auzit pe parintii vostri spunandu-va ca “va iubesc” sau declarandu-si asta unul altuia? Si-au cerut vreodata iertare dupa vreo discutie? I-ati auzit vorbit despre frica, vulnerabilitate, emotii?
Nimeni nu contesta dragostea si grija lor, si fata de voi, si fata de celalalt, insa ea nu se declara. Nici angoasa, frustrarea, problemele, care si atunci cand “se spalau in familie” nu erau pomenite in cadrul acesteia. Asadar, generatia noastra e patita din cauza lipsei de comunicare prezentata ca regula.
