Închipuiți-vă următoarea situație. Vedeți un domn bine, la plus 65 de ani, costum țiplă pe el, fără îndoială tailored made, din categoria brand de lux, până la șosete inclusiv. Navy blue. Batistuță la sacou. Eșarfă Burberry. Impecabil. Păr semi grizonat, perfect aranjat. Zâmbet larg pe buze în timp ce este întâmpinat la baza unei rampe care duce la un beach club de bogați, ce se află deasupra unei plaje mititele cu pietre albe, apă turcoaz, limpede de se sperie peștii unii de alții la cât de bine se văd, și cu 3 căsuțe cu acoperiș albastru.
Un chelner sprinten sare în papuci cum îl vede jos, se grăbește înspre el și-l întâmpină ca și cum e de-al casei, cu o bucurie autentică și cel mai cald zâmbet pe care l-am văzut în ultimul timp. E clar, se cunosc.
Îl ia de braț pe domnul scos din filme pariziene și îi permite galant să se sprijine pe el. Încep să râdă, să-și schimbe impresii și să-și calibreze pașii împreună spre ce urma să fie o urcare la deal de cel puțin 12 minute. Noi am fi parcurs rampa respectivă în sub 40 de secunde. Ei nu. Seniorul la 4 ace mergea în baston. În baston, la club. Nu la recuperare medicală. Nu la tratament. Nu la biserică. La club.
Ați zice că în clubul cu pricina, domnul de care vă povestesc e excepția.
Că e vreun excentric care nu are ce face cu banii și vrea să simtă și el cum era la 20 de ani, și se duce și el ca să rememoreze vremuri apuse și să-i vibreze lucrarea dentară pe ritmul muzicii. Total pe lângă.
Toată lumea de la acel beach club urma același tipar: 60+ ani, brandurile lipite de ei, old money style, nu ce vedem pe străzi la ăștia tineri care s-au oprit la un tricou cu logo, în cuplu sau cu gașca de prieteni, dansând de zici că le-a interzis medicul să stea jos. Sau de parcă dacă s-ar opri o clipă, ar anchiloza pe scaun (ceea ce nu ar fi deloc exclus, fie vorba între noi). Colegi de clasă toți cu Tutankamon, dar cumva, mult mai flexibili. După cum ziceam, foloseau scaunele doar pentru a se urca mai ușor pe mese. Literally.
Se pupau cu DJ-ul, intrau ca la Oscaruri doar că dansând până la masa lor. Vedeai clar câte un moșuleț la 80 de ani, îmbălsămat bine, cu câte o bucată cu 15-20 de ani mai tânără. Nu erau la nivel de Mamaia, cu câte o pisi de 20 de ani. Nu-ți provocau reflux gastric și te trimiteau în traumă cuplurile astea. Dimpotrivă.
Lângă noi, era o doamnă bine de vreo 70 de ani. Rochie scurtă Versace, tocuri de 12 cm, picioare de fost model. Aranjată la păr, cu o freză scurtuță, adecvată vârstei, păr blond nisipiu. Cu riduri. Ochelari de vedere. Nu a ratat vreo melodie. Nu-și dorea să pară a 35 de ani. Nu-și dorea să agațe pe cineva sau să epateze. Își dorea sincer să nu se oprească muzica.
Așa că atunci când mă întrebați ce fel de babă vreau să fiu, să știți că la ea mă voi gândi.
În cazul în care nu era evident, mă aflu într-o localitate de bătrânei.
Undeva la mare, soare, bogăție, paradis pe pâine cum scoți capul afară. Nu tu skyscrapers. Nu hoteluri mamut care să fure priveliștea pentru a o vinde numai celor care-și permit. Nu construcții pe verticală. Nada. Căsuțe cu grădini. Când zic căsuțe, să vă gândiți la real estate de milioane. Haciende. Întinse. Faleza liberă, nu înghesuită de coșmelii sau resorturi. Natură. Spațiu. Frumos.
Dar și multă bătrânețe. Atâția geriatrici la un loc nu am văzut în viața mea. Dar e altfel de bătrânețe decât vezi în România.
E ca în filmul Cocoon.
Zici că au venit toți aici pentru că unul a dat de o piscinuță extraterestră care i-a redat mobilitatea articulară, după care a făcut un marketing pe șuștache de și-a adus jumate de prieteni pe aceste meleaguri și nici că s-au mai întors. Secole mai târziu, stațiunea a mai înflorit puțin, dar inabitantii sunt tot ăia, băbuții originari care nu părăsesc locul ăsta, neam!
E ceva în apă? Vă țin la curent, după ce mai fac câteva băi ca să văd cum se simt genunchii mei, care, indiferent de vârsta din buletin, sunt aliniați la mumiile umblătoare de prin această stațiune cu gonartroză. My people, cum s-ar zice.
Să fie mâncarea și să ne grăbim să o numim blue zone și pe localitatea asta? Nope. I-am studiat pe băbuți și nu lasă paharele de șampanie scumpă din mână nici ca să-și țină bastonul cum trebuie. De comandat, comandă ce vrea proteza lor, numai nebunii de îți cad ție plombele când vezi ce le aduce pe la mese. Dar nu pe healthy, kale și spirulină mode, ci pe bogăție mode.
Ok, și atunci ce-i ține umblând și dansând?
De ce își petrec moșuleții ăștia veacul pe la beach clubs și baruri, în loc să împingă cărucioare de nepoți sau să facă un macrameu?
- Pentru că pot, clar.
- Dar, 2. pentru că ei sunt în VIATĂ! Și aleg viața în fiecare zi. Aleg să trăiască, să iasă din casă, așa cum pot ei, care mai lipa-lipa, care mai sprinteni, care mai în cadran de mers sau chiar scaun cu rotile. Cu bastonul pe plajă. Cu dizabilitatea la club. Cu ridurile la vedere. Cu mâinile în aer. Toți cu aceeași nuanță rumenită de piele maro, bătută de soare de câteva secole. Toți cu chef de a face lucruri încă.
Omuleții ăștia de care vă povestesc au înțeles că viața nu se termină la 25 de ani.
Că mai au de trăit și după ce fac nuntă, copii, nepoți și poza cu salată de boeuf. Că tot ce contează este clipa și pe ea trebuie să o cucerești. Că bolile vin. Că oamenii vin și pleacă. Că tinerețea e trecătoare. Dar că în orice condiții, viața trebuie trăită.
Acum știu că o să săriți repede să-mi ziceți: „Bine, mah! N-au grija zilei de mâine, poate n-au avut-o niciodată. Au averi. Moșteniri. Menajere! Asistente medicale.” Au. Așa și?! Ce, în România nu sunt bogați? Nu este atât despre contul bancar, cât despre perspectivă. Și nu e doar părerea mea de ciudos. E știință.
Studiul meu preferat de la Harvard (so far) demonstrează faptul că vârsta e o percepție.
În 1981, în America, s-au luat frumos niște bătrânei trecuți de 70 de ani și li s-au verificat vederea și auzul, funcțiile cognitive, puterea de strângere, flexibilitatea și dexteritatea. Apoi, au fost întorși în timp cu 22 de ani, într-o casă care avea TV alb-negru, pick-up, reviste și ziare din 1959, poze și haine din vremea aceea.
Subiecților nu li se cerea doar să locuiască în acest muzeu construit pentru ei, ci și să trăiască așa cum o făceau acum 22 de ani. Trebuiau să fie activi, să-și care bagajele, să discute cele întâmplate în politică, în lume la vremea respectivă.
La sfârșitul experimentului au fost verificați din nou. Ce să vezi, toate valorile inițiale erau cu mult depășite. Până și postura era îmbunătățită. Au fost comparați cu un grup de control de bătrânei care nu au fost puși să “trăiască ca acum 22 de ani”. Li s-au făcut poze la începerea și terminarea experimentului, examinate de necunoscători care au zis că poza de la final e varianta lor mai tânără.
Acest experiment e un fel de placebo. Nu-l înțelegem bine. Dar funcționează. Și tipa (aka omul de știință Ellen Langer) din spatele studiului are sute de astfel de experimente.
Și atunci când mă întreb “Ce fel de babă vreau să fiu?”, răspunsul meu nu are cum să nu fie “tânără!”. “Activă”. “Cool”.
Așa cum sunt și bătrâneii din stațiunea mea de vară. Îi văd în fiecare zi, cum ies la plimbare pe faleză. Cum se dau jos din palatele lor și vin să-și bea cafeaua în oraș. Cum se îmbracă frumos și se țin de mână. Cum plimbă un cățel bătrânel și el. Zilnic.
Ăștia care sunt mai voinici, se încumetă să alerge pe faleză, ladies and gentlemen. Aleargă. Fac sport. Se mișcă. Și cea mai mișto parte este că fac asta dintotdeauna. Sau măcar de câteva decenii bune.
Anul trecut, când mi-am făcut de lucru tot pe lângă o plajă din Spania pentru câteva luni, am făcut o nebunie de genul: m-am înscris la o sală de sport. Nu oriunde. Ci la ore de Aquagym, eu fiind rudă cu Aquaman, evident. Orele se țineau câte 2 ture în fiecare zi. Eu mergeam ca lepra odată pe săptămână, și în rest treceam pe lângă bazin, în drum spre saună.
Bătaie pe orele de Aquagym. Media de vârstă: 75.
Media. Veneau doamnele acelea în fiecare zi la bazin. Nu la lâncezeală în jacuzzi. La mișcare, câte 60 de minute minim, pentru că majoritatea din ele rămâneau și la a doua oră. Nu mergeau pentru instructori, credeți-mă, că nu era nimic de capul lor. Veneau pentru că asta era rutina lor.
Nu o să o uit niciodată pe o doamnă micuță, micuță. 1.40m cu indulgență. Slăbuță ca un copil de 12 ani. Cu cea mai îmbătrânită piele pe care am văzut-o în viața mea. I-ai fi dat 112 ani și cred că ți-ar fi mulțumit de compliment. Era atât de în vârstă încât nu s-ar fi încumetat să-și cumpere un avocado necopt. Și totuși, era prezentă la gym în fiecare zi. Cu costumașul ei de baie întreg, albastru cu dungi verde neon, cu casca de baie și cu dorința fermă de a sta în prima linie în bazin. Vă dau cuvântul de onoare că nu puteam să țin pasul cu ea la ore. Eu toată leșinată, ea forța.
Ce fel de babă vrei să fii?
Asta o să fie întrebarea mea de acum înainte. Și am să-mi rememorez mișcările de dans ale bătrânelelor de aici toată viața.
În principiu, răspunsul la ce fel de babă vreau să fiu e asta: Vreau să-mi car singură cana de apă, cum s-ar zice pe la noi.
Vreau să stau la coadă să intru în club, nu la farmacie. Vreau să fac sport, dacă nu de plăcere (acum și percepția va avea și ea o limită!), măcar din obișnuință, și nu de durere.
Vreau să am oameni tineri lângă mine. O viață socială, spirituală, familială, artistică activă. Să mă plimb pe la casele celor dragi, nu pe la medici. Să fac colecție de Chanel-uri, nu de icoane.
Să îmi car singură cumpărăturile, să îmi fac pașii pe zi, să-mi plimb câinele. Să stau 2 ore la prânz de plăcere. Să-mi trag un costum de baie deșucheat și să-mi mut fundul zbârcit, dar fericit, pe plajă.
Vreau să trăiesc cu bucurie. Cu poftă. Și curiozitate.
