Maria Dima

Am primit cele mai frumoase poze din lume!!! Pentru cititorul meu pierdut și confuz de ce o nebună se bucură în vremurile acestea internaute de 2 poze amărâte cu niște oameni săraci de care n-auzit Parisul, a se permite o leacă de context strămoșesc.

În familia mea, nu există mormane de poze. Nici cu mine, când eram mică, d-apoi cu ai mei. Poate de aia am memoria asta brici, de nevoie!

Anyways… am vreo 10 poze în total cu bunicii mei, și până ieri, una singură cu bunica maternă, pe care nu am cunoscut-o în această viață. Ce avem noi două de împărțit cosmic, asta e altă poveste, cu care n-am să te plictisesc, dar pe care o simt adevărată până în cea mai șugubeață celulă a mea care a învățat să fie rezilientă de la ea, dar și de la mama ei, străbunica mea Ruxandra din Botoșani, cu care nu am nicio poză. Nu trebuie să-ți spun mai nimic, doar știind că o chema Ruxandra, te-ai prins deja că era cool. No doubt about it!

Așa, revenind la pozele cu pricina. Behold!

Vedeți 2 poze care nu arată mai nimic. O mică nuntă de la țară, într-un sătuc de care nu a auzit nimeni, cu oameni și haine care mai de care mai modeste. Cei care văd sărăcie, nu se înșeală.

Dar eu văd o comoară. E o poză cu bunica mea! Ea e, stă acolo în stânga pozei, îmbrăcată cu ce a avut ea mai bun, cu batic în cap și fața smerită. Îi vedeți trupul firav și mult prea muncit. Vedeți greul pe care ea îl numea normal, și în fața căruia eu, femeie modernă și independentă din ziua de azi, aș capitula în secunda 2.

Nu pozează, nu o să afle vreodată că a poza e artă și unii fac bani din așa ceva pe tot felul de rețele colorate sau rușinoase și că statul la poză frumos va ajunge meserie. Nu va ști că trebuie să stai ca un praz puțin arcuit, când te tragi în chip, să-ți împingi silicoanele în față, să-ți tugui buzele injectate, să-ți arăți geanta de firmă ca și cum îi faci dansei poză, nu ție. Nu o să afle niciodată ce viață urma să aibă fiica ei, mama mea, pe care o vedeți în adolescența timidă din dreapta, jos. Nu o să știe că nepoata ei o să urce poza asta pe blogul ei (eye roll), așa cum urca ea un cufăr în pod.

Între mine și bunica mea e o singură generație, dar câteva lumi distanță. Ea a fost nevoită să se gândească la un moment dat că, copiilor ei, doi la număr, le-ar fi mai bine la casa de copii, atât îi era de greu. Ea lucra cu ziua. Eu sunt freelancer. Câștig într-o lună mai mulți bani decât a văzut ea toată viața.

Nu zic toate astea cu iz de laudă. Și nu mă consider cel mai realizat dintre pământeni. Le pun aici ca să nu le uit vreodată.

Anul trecut am ajuns în Botoșani, în satul natal al mamei mele. Sat micuț, mai mic decât îți poți închipui. O stradă principală, și câteva lăturalnice. Mama a copilărit pe una din aceste ulițe; într-un capăt era un vârf de deal cu un iaz zărit în depărtare, și în celălalt capăt al străzii era cimitirul satului, și el mai mic decât aș putea descrie. Într-un capăt era viața, în celălalt moartea, într-un echilibru perfect cum numai la țară poate exista.

Am ajuns acolo, în locul unde era pe vremuri casa bunicilor mei, petec de pământ pe care nu cred că am pășit vreodată, și m-a cuprins o liniște masivă care mă dărâma și mă reconstruia în același timp, pe orizontală. N-am simțit în viața mea așa ceva. Nu am simțit locul sau glasul pământului, spre marea dezamăgire a autorilor autohtoni pe care i-am urât tot liceul, dar am simțit firul care mă leagă toate femeile care au fost înaintea mea, toate bunicile pe care nu le-am cunoscut, across ages.

Singura dată când am prins un fior asemănător, a fost în când am pășit în New York, și am simțit cum prind rădăcini, cum mi se lungesc picioarele în jos, printre crăpături, betoane și ciment, prin gurile de metrou și canale, cum inspir și respir orașul și cum asta mă umple de pace. New York a fost pentru mine ce e India pentru alții. Numai că atunci a fost o senzație verticală, de grounding.

Acum era pe orizontală și simțeam linia maternă și pe toate care au făcut parte din ea, cum se țes în mine, fir cu fir, poveste cu poveste. Freaky.

Mama, în timpul ăsta, n-avea nicio treabă. Îmi povestea fericită cum prindea raci când era mică din iazul pe care-l vedeam din deal. Cum lua ia apa de nu știu unde și căra până acasă. Eu, în schimb, mă luptam cu un cutremur interior și cu replica după replica care-mi clătinau concepțiile despre viață avute până în acel moment.

I-am spus atunci, încercând mai mult să nu plâng ca o nebună din telenovele decât să transmit ce trebuia, că ea, mama mea, a reușit să spargă atâtea tipare toxice, de sărăcie, limite și neputință. Tipare de care nimeni nici nu mai vorbește și nici nu și le-ar putea închipui, dar pe care le simțeam în vene.

Dacă aș fi putut să mă întorc în timp, să întâlnesc copilița din poză, asta i-aș fi spus:

• Că este o forță, și că în carcasa ei finuță dintotdeauna, trăiește de fapt un nebun din acela care participă în fiecare an la ironman triathlons și face toate părțile din competiție de unul singur.
• Că va trece prin niște nenorociri și greutăți pentru care nimeni nu ar fi putut să o pregătească, dar va ieși cu bine din toate.
• Că e cea mai frumoasă femeie din lume, și că tipe de 25 de ani ar vrea să arate ca ea la 60, cu zero intervenții, tratamente și creme scumpe.
• Că ar face bine să țină capul sus și să nu se grăbească în viață, să aibă încredere în ea.
• Că rochița de la nunta din poză, cumpărată de ea dintr-o bursă de merit de la liceu, e mai cool decât crede, că a făcut foarte bine că și-a luat o helancă pe dedesubt dacă îi era frig și că nu pot să nu văd câtă blândețe și maturitate avea la 16 ani.
• Să nu mai caute validare în alții și să nu plece urechea la ce zice lumea, că tot ce contează e în ea, de la început, dintotdeauna.

Bunicii mele i-aș fi zis că simt că mă iubește. La fel, dintotdeauna.