Maria Dima

Raspunsul scurt: de la filmele care ne-au spalat pe creier.

Full disclosure: Ador filmele. Stiu ca acum trendul de parenting, studiile de specialitate si Sfantul Duh spun toate intr-un glas ca nimic nu iti strica copilul mai tare decat televizorul, insa am fost atat de norocoasa sa am niste parinti ocupati cu punerea unei paini pe masa si munca in schimburi, incat nu au avut timp sa se panicheze legat de demonii din TV. 

Nu, nu am fost neglijata, lasata de capul meu sau ignorata in vreun fel. Nu mi s-au prajit neuronii si nici nu preferam sa stau in casa lipita de ecrane in loc sa cutreier parcurile, sa ma catar pe elefant sau sa ma joc cu ceilalti copii de pe strada. Aveam cheia la gat si nu eram legata in rest de nimic. 

Insa iubirea mea pentru filme a fost mereu prezenta. A fost intotdeauna o parte din mine, si nici nu se putea altfel de vreme ce ani la randul eu eram pe post de telecomanda, in timpurile in care nu aveam un televizor modern. Poate si asta cantarea in decizia de a face copii: sa aiba cine sa schimbe canalele. Si cine sa duca gunoiul, dar asta este discutie. Rolul de telecomanda  nici macar nu ma deranja asta, fascinatia butoanelor era ceva real pe vremea aceea! Lumea avea o preocupare deontologica pentru antene, iar pana la epoca plasmelor smart si a touch screenurilor mai era o gramada. Tot pe atunci, painea era cel mai bun aliment din lume, o mancam inainte sa ajungem cu ea acasa, chiar daca acum fugim de ea ca de ultimul pradator natural al speciei umane, dar asta e alta poveste. 

Va spun sincer, nu a existat un profesor de engleza mai bun decat Cartoon Network. Ma uitam la el pana la ora 22, cand se intrerupea programul desenelor si incepea cel de filme clasice de la TCM. Musicals, filme alb-negru, pelicule si povesti care nu se demodeaza niciodata. Cum sa stingi televizorul cand Marilyn Monroe, Lauren Bacall si Audrey Hepburn te viziteaza in fiecare seara? Am iubit si musical-urile din prima clipa si cred cu tarie ca treaba asta e exclusivista: ori iti plac la nebunie, ori nu le poti suporta.  

Am invatat de toate de la filmele pe care le urmaream cand eram mica. 

Engleza, accentul si simtul umorului sunt de acolo. Toate glumele si poznele copilariei au avut un suport vizual in capul meu si imaginatia stia ca nu trebuie sa existe limite. 

Am invatat sa invat. Eram atat de obisnuita sa aud cuvintele, si sa fac legaturi cu ce inseamna de fapt inainte de a sti sa citesc incat mi-am dezvoltat o super abilitate de memorare care mergea in tandem, atat auditiv cat si vizual si tineam minte tot. Numai cu asta am avut noroc in cei 4 ani de facultate de drept, care mi-a pus bine memoria la incercare. Zecele de la licenta tot filmelor li-l datoram.

Ce nu ma asteptam insa este sa deprind o viziune redactata a iubirii si sa nu ma pot desprinde de ea nicicum. Relatiile de iubire trebuiau sa desfasoare dupa un scenariu pe care-l stiam pe de rost. Si ale mele, si ale celor din jur, evident. 

Baiatul vedea fata, era iubire la prima vedere, cum altfel?! Se dadea peste cap ca sa fie cu ea, asteptai 30 de minute sau 3 sezoane, dupa caz, pana la primul sarut care mereu era magic. Apoi se intampla ceva rau si se desparteau, dupa care te chinuiai pana la sfarsitul filmului pana sa-i vezi iar impreuna. 

Ea suferea de mama focului pentru ca nu aveai de unde sa stii altfel daca era sau nu iubire. El se lupta cu toti pentru dragostea ei, ca sa-i arate ca totusi o merita si ca acum nu o mai da in bara. Mai era cate un fraier pe acolo, un baiat bun care niciodata nu ramanea cu fata si statea blocat in friendzone pe viata, indiferent cat urlai tu de pe canapea si-i ziceai eroinei principale ca e proasta ca nu se uita la el. 

Ajungeau intr-un final impreuna si toate celelalte probleme dispareau ca prin minune. The end. 

Ok, sa recapitulam, ce am invatat noi de aici?

Iubirea e una singura. O ratezi pe aia, nu mai ai nicio sansa pe lume la fericire. 

Iubirea se intampla de la sine – te-am vazut, te-am placut, ce ramane de facut? E nevoie de o privire si soarta ti-e pecetluita. 

Inceputul e totul – primul sarut, prima tinere de mana, fluturi in stomac, dor si nebunie care nu te lasa sa mai vrei altceva in viata asta. Existenta pe pamant are sens numai cu el, cu the one. 

Iubirea inseamna suferinta – daca nu “cry me a river”, nu e ok. Daca nu e o iubire interzisa, daca el nu e baiat rau pe care trebuie sa-l schimbi, daca nu suferi pentru povestea voastra, nu merita. Daca nu dai a 8-a sansa, daca nu vine la tine plangand, daca nu iti schimbi freza si te metamorfozezi de-a dreptul ca sa vada ce pierde de fapt, nu-i treaba treaba. Daca nu-ti dai jos ochelarii ca sa stie ce bomba sexy se ascundea in spatele lor, daca nu-l faci gelos si daca prietenii lui nu sunt dati pe spate, nu aveti nicio sansa la fericire!

Trebuie sa-l cauti frenetic pe the one si cand il gasesti, trebuie sa-l faci sa te ia de sotie – cum altfel s-ar termina filmele daca nu cu o nunta????

Cea mai socanta realizare a unui cinefil idealist: Viata nu e ca in filme

Am stat cumintica, cu popcornul in fata si am asteptat sa vina iubirea la mine. 

Am facut tot ce trebuia conform scenariilor invatate. Am suferit in fiecare relatie, am dat mai multe sanse decat era nevoie, am iubit nebuneste, am lasat de la mine. 

Am stat in relatii pentru ca toate lumea facea asta, si pe ecran, dar si in viata. Am fugit de singuratate pentru ca ea imi confirma lipsa jumatatii pe care nu reuseam sa o pastrez, ca un personaj incomplet ce eram. 

Am lasat in urma, cu greu, lectiile de iubire stiute pe de rost din filme si am invatat sa ma uit mai cu atentie la ecranul interior, pe care se derulau sentimentele proprii. Am invatat sa fac alegeri mai bune. Am luptat pentru iubirea de azi,  nu numai pentru a o avea, dar pentru a o intretine. Nimeni nu mi-a zis asta in fime, nu se arata niciodata ce se intampla de fapt dupa marele fin fericit. 

La fel, nimeni nu sufla o vorba despre cat de banale si comfortabile devin iubirile ce odata ne mistuiau. Iar asta ne activeaza teribil amintirile si nevoia de suferinta. Dupa ce ai relatia visata si omul pe care atat de mult l-ai dorit, acum te simti brusc neimplinit. S-a dus pasiunea de la inceput si magia diminetilor impreuna s-a transformat in rutina. 

Ti-e dor de tumult, de nesiguranta, de nou

Si in loc sa te gandesti ca e normal sa fie asa, si sa gasesti alte lucruri care sa va aproprie in fiecare varsta a relatiei voastre, a celei alese si imaginate de mici, tu incepi sa te indoiesti de tot. 

Sa cauti in alte parti noul, si cel mai probabil, in alti oameni. 

Nu te opresti o secunda sa te gandesti ca de fapt, orice nou care-ti face cu ochiul acum o sa ajunga si el fix in aceeasi rutina enervanta. Ca orice aventura se poate sa fie atat de incitanta si life-changing tocmai pentru ca este o aventura ce nu se incadreaza in tiparul vietii de pana acum. Iar in momentul in care faci din aceasta exceptie palpitanta o regula, i se duce farmecul mai repede decat credeai. 

Asta a patit si unul din personajele mele favorite dintr-un serial de capatai – Sex & the City. Eroina principala, Carrie, a trecut prin toate chinurile moderne ale datingului si nu s-a lasat pana nu a ramas cu cel care parea sa-i fie predestinat – Mr. Big. au facut si nunta intr-un final, si asta a avut parte de un film separat, dedicat acestui subiect.

In al doilea film ce a urmat dupa terminarea serialului, Carrie e plicitisita. Ii e dor de iesirile de altadata, de senzatiile traite pe strazile din New York. Ea vrea mai multa valva, pe cand alesul inimii sale, cel dupa care a fugit 11 ani, vrea sa stea in casa, sa se uite la televizor. Afla the hard way ca viata de cuplu casatorit nu e asa palpitanta. 

Cum se intampla in filme, apare o intorsatura neasteptata atunci cand intr-o calatorie exotica cu fetele ei, se intalneste cu o fosta iubire. Accepta o invitatie la masa si se lasa cu un sarut intre cei doi, dupa care Carrie se perpeleste de vinovatie si regreta cele intamplate.

Cea mai importanta constatare vine tot de ea: “Eram o nebuna care umbla pe strazile din New York, incercand sa-l fac pe singurului barbat pe care l-am iubit sa ma iubeasca inapoi. Si chiar ma iubeste, si tot ce vrea este sa stea pe o canapea impreuna cu mine!”

Vedeti ironia, nu? Toate lectiile mele despre iubire au venit din filme, toate au fost intoarse pe dos de viata si tot la o replica de la televizor m-am intors! Dar daca are dreptate femeia, ce sa fac?!

Simtim nevoia de a complica lucrurile si de a crede ca orice vedem la Tv, la altii, pe Facebook sau Instagram, e mai bun decat avem noi acasa. Ne pacalim si inghitim orice atata vreme cat e frumos impachetata si are filtre nemaintalnite pana acum. 

Nu zic sa renuntam la lectii, chiar daca vin de la personaje fictive cu o viata ireala si pantofi incredibil de scumpi. Insa va invit sa contribuiti neinfricat la scenariul propriu si sa nu va fie teama sa-l redefiniti la orice varsta!