În viața oricărei femei, vine un moment în care te părăsesc puterile. Se duc dracu’ voința, ambiția, ideile tale despre etică și cumințenie, fanteziile despre dezvoltare personală. Ca și cum n-au fost. Îți dai seama că te-au mințit mama, bunica, mătușile, mamaitele când îți ziceau “să fii fată cuminte”. Și că marele regret pe care l-ai putea avea în viață, pe patul de moarte, nu o să fie nici cum acela de “măi, știi cum stă treaba? Aș fi vrut să fiu mai cuminte în viața asta!”. Nici fetele vesele de pe OnlyFans nu o să zică asta, ever.

Știi care în schimb ar putea să fie pe bune, regretul?

Că l-ai ratat pe Brian. Care Brian? Chelnerul de 22 de ani din Columbia, făcut din mușchi, ciocolată, tatuaje și visele rele ale tuturor taților de adolescente care ți-a luat numărul de telefon în vara aia când ai fost singură în vacanță. Brian, tipul de 1,90m cu fiecare cm aprobat de Michelangelo însuși, care-și scotea ochii că nu l-a luat pe post de David. Asta e, Micky, în altă viață! Brian mi-a fost dat ca să-l admir EU. Și nu un card de inculți care-și fac selfie la muzeu. Țeapă.

Așa, revenind. Cu toate avem un Brian.

Se poate ca al tău să nu fie din Columbia. Și să-l fi întâlnit în 1996, la Costinești. Știi exact despre cine vorbesc. Băiatul ăla rău care are potențialul de a fi bun DOAR pentru tine. Pentru o noapte numai, clar. Ăla care din toate te-a văzut pe tine, deși tu întrebai dacă zâmbește la cineva din spatele tău ca tuta. Cel care te-ar fi convins să treci la altă religie fără să întrebi, să te muți din țară, să-ți tatuezi numele lui pe un sân, să înduri sărăcie cruntă, frig, lipsă abonament Netflix. Orice.

Băiatul care zâmbea ștrengărește. Cu gura puțin într-o parte. Cu ceva dark în el care te atrăgea pentru că doar tu îl puteai salva.

Brian, care te strigă oricum, dar numai pe nume nu. Brian al meu îmi zice “mi cielo”, “corazón”, “mi vida”, nu pentru că nu mai știe cum mă cheamă, ciudoaselor!!! Ci pentru că așa e el, dulce la vorbă, ca toți columbienii lui. Nu ca românii care pe post de compliment scot un “se ține bine” amărât, de parcă sunt o salată de boeuf păstrată de la Paște în frigider.

Cum care Brian? Ăla din cauza căruia te rugai zi și noapte, cu ardoare și patimă și ziceai de te auzeau vecinii:

“Doamne, ține TU chiloții pe mine! Tu, Doamne, că pe mine, nu ne putem baza. Am făcut tot ce am putut mai bine. Am luat chiloți din aia zdraveni, cu elastic lat, cu materiale scumpe, cu întărituri! Nu prostii cu danteluță și șnur de la care nu avem ce să cerem. Degeaba, bani aruncați la gunoi. Numai când mă gândesc la numele lui, simt cum se deșiră.

Am înțeles în sfârșit rostul centurilor de castitate de pe vremuri. Fier. Lacăt. Pace, tati! Nicio grijă nu aveai, putea să aibă Brian sabia cât voia el de lungă, că rămâneai prieteni. NCSF. Alte vremuri.

Am fost și la Arsenie. Am stat cu babele la coadă. Care mai de care cu câte o problemă. De sănătate, de copii, de examene, divorțuri. Fiecare. Mi-a venit rândul meu și am fost sinceră. Domnul Arsenie, nu știți dumneavoastră din astea, dar trebuia să încerc. Cum stați cu săvârșirea de minuni pe partea de textilă? Tremur de picioare? Sindromul picioarelor deschise prea repede?

Că veni vorba de păcate, împiedicarea nu era pe lista de alea nasoale, nu? Nu, că știu, că am fost atentă la religie în clasa a 4-a. Da, ok, deci, zici că Brian e băiat bun? Pfff, ce bine, așa-l simțeam și eu. Știam că-mi zice “mi amor” pentru că asta simte pe bune, nu pentru că a uitat cum mă cheamă din club. Nu, că-l trec pe pomelnic clar! Mai bine, știi ce fac? În loc de nume, îl desenez acolo ca să fie clar de ce-l trec. I-ar trebui categoria lui proprie, avem Vii, Morți, și Briani.

Așa, Doamne, să ne-ntoarcem la rugă. Ai înțeles cu chiloții, da? Te ocupi TU!