Nu-mi place nici cuvântul: mi-ni-ma-lism. Ughhhh! Bleah!

Se bate cap în cap cu cele mai frumoase cuvinte din lume: abundență și bogăție, a căror combinație mega îmbârligată și sofisticată am folosit-o ani la rând la toate parolele de pe toate conturile mele (domnilor hackeri, chiar vă provoc să încercați!), ca să le atrag din cuvânt în realitate chiar și prin simpla tastare de litere. Like a boss, nu?

Deci cum să-mi placă trendul care mă obligă să renunț la ele? Cum să mă fi gândit eu, eu care visez cum înot prin canale și cum ar fi să am „un yacht pentru genți, și un alt yacht pentru accesorii de genți” (pentru cunoscători, asta!), că mă va apuca dintr-o dată un puseu acut de minimalism?!

Alo, chemați salvarea să o readucem la consumerism ca uite cum trepidează!

Toate celulele mele s-au reunit să protesteze atunci când m-am apucat să fac curat în dressing și să strâng un munte de haine de donat.

Crimă! Crimă mai ales pentru copilul sărac care visa să aibă de toate, dar primea o singură pereche de blugi pe an. Atât. Asta se putea la mine în familie, pentru muuuult timp. O pereche care trebuia să fie și groșută, și drăguță, și lejeruță dar și mai pe trupușor așa, și de iarnă și de vară pentru că ai mei creșteau un spartan care avea uniformă din jeans din naștere.

Visam la blugi. Visam să am muuuulte multe perechi, să le cumpăr doar pentru că pot, nu de nevoie, să am jeans de casă, jeans de piață, jeans de dus până la magazinul de la colț, jeans de nuntă, jeans de piscină. V-ați prins deja că aveți de a face cu un colecționar fin.

Cum am dat de mai mulți bănuți, odată cu bursa de excelență de la facultate (rog aplauze), m-am pus pe îndeplinit vis din copilărie. Doamnelor și domnilor, am început să cumpăr blugi de parcă erau bitcoini, nu altceva! De zici că jeansul era în pericol de dispariție și cineva trebuia să step up să salveze specia. Sensibilă din fire, m-am voluntariat.

Fast forward 15 ani, m-am văzut îngropată în toate nuanțele de albastru pe care vi le puteți închipui, spălăcit, spre alb de-a dreptul, cu sau fără brizbriz, cu buzunar, cu fermoar de 2 cm de mă apuca azi durerile de sale numai când mă uit la ei, cu rupturi, cu modele, boyfriend, skinny, largi, mom, bootcut. Devenisem desigur Națiunile Unite de Blugi. Un fel de LGBTQA+ al blugilor în care toți erau sărbătoriți. Nobil, știu.

O singură problemă: nu-i mai purtam de niciun fel. De ani de zile. Dacă mai încăpeam să nu în ei, era o cu totul altă criză mondială pe care i-aș fi dat-o la Merkel dacă o mai găseam prin funcții. Nu era nimic de făcut decât să-i eliberez. Să le dau drumul în lume să-și găsească alți proprietari care să-i iubească la fel de mult precum i-am iubit eu, că dacă ceva e adevărat din ce zic este că fiecare pereche a fost pre-iubită.

Zis și făcut, am terminat cu mormanul albastru al cluburilor de altădată. Dar ce să vezi? Cotrobăind prin dressing am dat peste o pungă misterioasă. Ascunsă într-un colțon. Uitată de lume. Nu o să ghiciți nici într-o mie de ani ce era înăuntru așa că nu vă las să vă perplețiți: CONURI de BRAD. M-oi fi trezit într-o toamnă că sunt mare decorator de interior pe DIY. Și le-oi fi adunat cu drag pentru ce mă credeam Scufița Roșie prin parc și aveam plan de a schimba tot look-ul casei cu 5 conuri, vă dați seama. Mare ambiție. Mare proiect! Nu știu de câți ani stateau conurile alea amărâte în plasă, dar acela a fost momentul în care am realizat că am o problemă.

Am prea multe lucruri! Le țin, le adun, și ce e mai rău le cumpăr pentru a nu le purta vreodată. Pentru a le îngheșui într-un dressing deja leșinat de încărcătura în care nu pot găsi nimic și din care oricum scot aceleași 3 bluze pe repeat.

Aceea a fost clipa în care s-a aprins beculețul în mintea mea și, din tone de chestii pe care le țin minte fără un motiv, a apărut MINIMALISMUL.

Ok, știam deja despre mine că nu sunt un candidat bun. Dar partea aia cu a avea lucruri care au un folos sau care-ți aduc bucurie, și-a găsit a naibii un colț de suflet în care să-și vare coada și acum ieșea la suprafață cu sens.

Dar după cum nu pot să port o rochie la fel ca toată lumea sau așa cum vine de pe umeraș, tot așa nu am reușit să asimilez minimalismul fără un set de reguli ale mele, care să funcționeze pentru yourstruly.

Pasul 1 pentru mine a fost să pun stop, sau măcar niște speed bumps, cumpăratului. Era musai.

Mi-am dorit să nu mai fiu păcălita de moment și să nu mai cumpăr pentru copilul sărac de acum 20 de ani, ci pentru femeia împlinită de azi.

Să nu mai trepidez când văd REDUCERI și să nu fac matematica de TikTok cu timpul meu muncit din greu. Să nu mai adun cantități, ci să fiu ghidată de intenție atunci când dau banii pe ceva. Să dau gratificarea de moment pe bucuria de durată atunci când vine vorba de lucrurile pe care le cumpăr.

Cu toate de mai sus am fost de acord eu, și toate personalitățile mele. Pasul 2 a fost să stabilesc niște reguli de care să nu mă abat.

2. Reguli de shopping

Așadar, poftiți la reguli generoase de minimalism, care să ajute să nu mai cumpărați impulsiv și inutil, care să vă facă loc în minte și mai apoi în dulap, dar mai ales care să vă aducă bucurie:

Nu cumpăr niciodată ceva ce nu e mai frumos decât ce am deja.

Mai citiți o dată. Și încă o dată. Până face sens. AVEM DEJA ATÂT DE MULTE. Și tu, și eu! Dar uneori ne lăsăm păcăliți de o altă culoare, de un strop de sclipici, de un ciucure fir-ar el să fie de drăguț!

Eu mi-am zis că nu am nevoie de o bluză asemănătoare cu ce am deja, că nu trebuie să dau banii pe o rochie care e fix ca a mea, dar pe altă culoare. Nu și nu.

Nu cumpăr ceva doar pentru că e la reduceri.

Pentru că nu fac economie de fapt.

Sunt câteva excepții, categoric. Nu ți-aș zice niciodată să nu cumperi ceva ce oricum folosești la reducere (cosmetice, consumabile, etc.) – dar te-aș provoca, de exemplu, să te uiți la ce ai deja.

Să ne înțelegem, dacă vine la tine universul și îți aduce oferta vieții tale, pe care scrie numele tău, te conformezi. Dar alea sunt once in a lifetime și nu au de-a face cu prostioarele pe care considerăm noi MUSAI, ca încă un creion nude de buze.

Cumpăr doar când am nevoie.

Hai să definim nevoia: ai deja o cremă de față? Numai după ce o golești, ai nevoie de alta. Ai un toner? Nu ai nevoie de 3 diferite. Ai o pereche de cizme cu toc? Perfect, poartă-le!

De unde vine regula asta banală, dar atât de potentă? De la cele 6 șampoane pe care le dețin as we speak, 8 măști de păr, 5 tonere, 4 highlightere, 5 blushuri. Să vă mai spun ceva? Toate fac același lucru: sunt pentru același tip de păr, același ten cu aceleași probleme de tratat, aceleași nuanțe de fard. Acum înțelegem?

Utilitatea e subiectivă. Poate eu chiar am nevoie de 3 perechi de adidași. Poate tu chiar folosești 3 cardigane gri. Nu judecam.

Cu mâna pe inimă spun că mă strâmb când aud de downsizing. Dar am făcut niște pași mărunți în direcția asta, împinsă de nevoia mea de traveling. Am o fantezie cu mine și cu niște bagaje mici, în loc de magaoaiele cu care mă plimb de obicei. Și drept urmare am început să fac downsizing bazat fix pe ce am nevoie.

De exemplu: nu îmi trebuie o paletă de farduri de ochi cu 40 de nuanțe diferite, așa că la capitol makeup și cosmetice, mă duc la secțiunea de minis mai întâi și cumpăr de acolo dacă am vreo lacună în kit. Un pas mic, știu, dar mă ajută la clutter.

Nu probez ceva doar să văd cum îmi stă.

Serios, acum! Cum să-mi stea?? Cum să-mi vină rochia aia care seamănă deja cu ce am, care e fix croiala care-mi pică bine și care e exact mărimea mea?? Ce mare mister descoperim în cabina de probă? E doar o scuză pentru a ne justifica cumpărături de care nu aveam nevoie in the first place, așa că e cel mai bine să nu cazi în propria ta plasă.

Păstrează ce-ți aduce bucurie, restul donează.

Asta cu bucuria cântărește mult la mine. Sunt o romantică de nu ai văzut așa ceva; mă uit la rochia de banchet din clasa a 8-a de parcă are puteri magice și mă poate transpune înapoi în brațele băiatului cu cercel în ureche cu care mă pupam de mama focului la continuare. Și, după cum vă puteți închipui, o păstrez. Pe ea, pe rochia de la banchetul de la terminarea liceului, cea de la absolvirea facultății, tricourile pe care mi le aducea tata din străinătate, primii mei adidași superstar.

Nostalgică. N-am ce face. Dar am tras și o linie. Dacă nu le-am mai purtat de 3 ani (sunt super generoasă, I know), se duc la donat. Unii zic 2 ani. Faceți cum vă cade mai bine și ce nu vă provoacă anxietate de separare.

În laboratorul meu de colecționar nebun, regulile de mai sus funcționează. Mai fac câte un tantrum. Mai îmbrățișez prea mult cate o rochiță înainte să o scot din dulap. Dar le eliberez. Mă gândesc că pot aduce bucurie în continuare, altcuiva.