Colind prin magazine și văd în vitrină topul satinat cu spatele gol pe care l-am purtat la majoratul meu.

Pe umeraș, pantalonii evazați cu talie înaltă pe care-i cumpărase o colegă de liceu înaintea mea și pe care i-am dorit în secret, circa jumătate de liceu. Deci, cum ar veni, jumătate de existență stilistică, în plin apogeu de desfășurare.   

Pe manechin, bluza cu paiete pe care o purta prietena mea în poza înrămată, făcută împreună prima dată când am mers cu trenul la mare, ce ocupă și acum un raft strategic în fosta mea cameră din copilărie din apartamentul părinților – din scara 1, etajul 4, cum ar zice Carla’s Dreams. Actuală cameră de depozitare pentru o unitate veche de calculator, o măgăoaie paleolitică pe care nimeni n-ar da bani, dar care păstrează atâtea efuziuni emoționale de ieri, încât n-ar ști Zuckerberg cum să le cuprindă în emoticoanele de azi. 

Emoții. Zile banale de școală despre care habar n-aveam cât sunt de nemaipomenite. Zile de naștere cu platouri de sandvișuri făcute de mamele noastre. Baluri de boboci. Ținute care mai de care. Asta găsește orice hacker decent în unitatea mea veche. 

Aveam o rochie aurie, imposibil de scurtă, satinată, de tip slip-dress, cu spaghetti straps, primită în dar de la verișoara mea cea mai mare și cea mai cool. Ea mi-a făcut pentru prima dată unghiile french și mi-a zis că e mai mișto să le dau o formă pătrată. 20 de ani mai târziu, încă sunt de acord. 

Am avut o geacă de iarnă bufantă, sumo-supersized, într-un roșu aprins, cu pene de gâscă. Avea două fețe și mi-a luat-o mama la 12 ani ca să nu îngheț în nicio iarnă până când fac 18 ani. Am urât-o cu pasiune. Dar o purtam. Pe vremea când eram eu adolescentă, nu găseai mare lucru. Nu-mi luam haine la reduceri. Sau adidași de firmă, ci de nevoie. 

Orice articol vestimentar trebuia să aibă cel puțin la fel de multe întrebuințări ca un swiss army knife. Era musai să-mi vină și acum, dar și la anul.

Să meargă și cu o rochiță, dar și cu pantofi sport. Să fie subțirică, dar nu prea. Și să mă arate musai cu vreo 2 ani mai mare decât eram de fapt, adică “să îmi vină bine” – un fel de freudian slip, adică ultima doleanță adaugată de mintea mea care-și mutase domiciliul permanent într-un videoclip de pe MTV.

Datorită acestui caleidoscop de nevoi vestimentare și lipsei crunte de opțiuni/ malluri/ resurse financiare, toți tinerii din vremea aceea erau maxim de inventivi. Creativi. Ținuta era gândită. Tu știai că ai mai purtat-o de 30 de ori. Erai conștient că și ceilalți știu treaba asta. Așa că îi trăgeai o curea în talie. Luai o cămașă pe deasupra. Purtai maioul peste tricou. Te perpeleai în oglindă până făceai un giumbușluc stilistic de mare anvergură. 

Acum, văzând hainele de atunci si moda anilor 90 în magazinele de azi, mă încearcă un sentiment de răscoală interioară

Nu pentru că cele de azi nu sunt ce trebuie. Ci pentru că le lipsește contextul. Bucuria. Sentimentul de apartenență. De exemplu, blugii slouchy sau mom jeans însemnau altceva când îi vedeai pe Brenda din Beverly Hills 90210 versus când îi vezi doar pe un manechin apatic dintr-un magazin. Iar faptul că aveai și tu o pereche era vis. Acum, sunt doar o pereche în plus de jeans pe care îi ai. 

Un tricou cu Guns N’ Roses era ceva cum nu-se-poate-explica de cool. The Grunge Collection semnată de Marc Jacobs pentru Perry Ellis se lansa in 1992. Tot pe atunci, era mare nebunie cu bocancii Doc Martens și cămășile din flanel. Săptămâna asta mi-am cumparat una tocmai pentru ca semăna cu ce am avut în clasa a 7-a, când au ajuns și la noi niște modele leșinate, dar pe care eu le-am iubit mult.

Dacă aveai norocul să ai rude în străinătate și să primești pachete de la ei, erai cel mai tare din curtea școlii. Literally. Cum altfel mai pomeneai tu hanorac oversized cu nume de ceva facultate bengoasă pe el? Acum, le ai găsești pe toate, peste tot. 

Ce nu o să înțeleagă cei care pentru prima dată dau de trendurile din anii 90? Inocența și pasiunea cu care devoram tot ce era nou!

Atunci, moda era larger than life. Serialele din anii 90, emisiunile de la MTV, concertele vedetelor pe care le prindeai la TV, supermodelele acelor vremuri erau de neatins. 

N-aveam Instagram, smartphones și nici chiar camere de fotografiat la discreție. Când vedeai ceva, făceai o notiță mentală. Păstrai revista. Rupeai o poză și țineai de ea. Țineai minte câte un element dintr-o ținută văzută pe undeva și îl reinterpretai cum puteai mai bine. Mergeai la o croitoreasă și îi desenai cu mânuța ta ce vrei. 

Toate astea te făceau să ai o identitate mai bună a stilului propriu. Pentru că luptai pentru el. Puneai tu ceva de la tine. Și te simțeai ca o floricică de popcorn în microunde pe interior când îți ieșea. Ți-era drag de ținutele tale, chiar dacă uitându-te înapoi te întrebi cum ai putut să ieși așa din casă. 

Roata modei se-nvârtește!

După ce am trecut prin acest deja-vu al modei, vă spun sincer, că am învățat niște treburi: 

1). Roata modei se-nvârtește! 

Odată la 20 de ani – pe vremuri regula era odată la 30 de ani, dar se pare că și moda, ca și tot restul vieții noastre se mișcă mai repede acum – trendurile se întorc ca un bumerang. 

Ce înseamnă asta pentru tine? Că o să ajungi să porți iar ce ți-ai jurat că nu mai îmbraci vreodată (scriu rândurile astea cu frică, gândindu-mă la blugii cu talie joasă ce erau mai degrabă o lecție de anatomie decât pantalon).

2). Am să zic mai ușor pas la fast fashion

Dressing detox, sure! Loc pentru nou? Absolut! Renunțat la haine care mă transportă în timp, never! Nici nu mai contează dacă mă cuprind sau nu, atâta timp cât intru în legătură directă – ca la știri – cu sinele meu autentic. Cel care încă vrea să se joace cu hainele. Și să fie unic.