Vara trecută mi-am pierdut o geantă. Pierdut în sensul că am lăsat-o undeva, cu tot ce era în ea, într-un loc necunoscut de mine, nebǎnuit, neamintit. Nu mi s-a întâmplat vreodată așa ceva, pentru că am fost un copil mult prea responsabil, în ciuda a ce vă poate povesti mama. Nu mi-am pierdut niciodată penarul, vreun pulover sau vreun cleștisor de păr. NADA. NUNCA.
Și acum, la 36 de ani, mă trezesc că am ajuns acasă, ca o floare, cu mâinile în buzunar, cu telefonul băgat și el tot pe acolo (thank God pentru că panica mai mare decât cea de a-mi pierde telefonul nu există!). Mi-am dat seama că nu mai am geanta după vreo lună. Fără idee de unde ar fi putut să o înghită pământul.
A fost șocant să aflu despre mine că sunt în stare să pierd lucruri fără să-mi dau seama. Fără vreun indiciu. Și apoi, am stat să mă gândesc: ce am mai pierdut așa pe nesimțite? Ce parte din mine s-a furisat și a plecat din viața mea fără ca eu să mă trezesc la timp să realizez?
Dacă ne luăm după geanta pierdută, sunt o uitucă și o iresponsabilă. Un hippie flower power care se urcă în mașină cu străini opriți de drum fără să gândesc de ori. Fără frică.
Dacă vă spun că nu dorm nopțile de grijă de părinții mei, o să spunem că sunt o fiică bună. Dar stau și mă întreb dacă nu din prea multă iubire nu i-am handicap în loc să-i ajut.
Când vorbesc despre jobul meu și câtă dăruire pun acolo, nu e greșit să spunem că sunt un angajat bun. Dar nu cumva am pierdut părți din mine prin spreadsheeturi? Sau “potrivit e-mailului meu anterior” oare mai e loc de suflet în evaluarea mea profesională?
Dacă la masă, atunci când comand pizza mea cea bună și vindecătoare de anxietate cu bufala, glumesc cu chelnerii și le mulțumesc pentru tot, putem să stabilim că asta mă face om bun sau sunt un roboțel politicos?
Într-o relație, dau totul. Dau până nu mai am nimic în desagă emoțională. Îl pun pe celălalt pe un piedestal cu luminițe de Crăciun clipocind în jurul lui, mă încăpățânez să văd calități care de mai care, mă pun pe pauză ca să trăiască alții. Asta mă face un partener bun sau o tută care crede despre sine că nu valorează nimic?
Mai rămâne ceva din mine dacă se duce relația? Dacă-mi anulezi jobul și ședințele, cu ce-mi pot umple timpul? Dacă-mi iei prietenii, mai sunt sociabilă și săritoare? Dacă-mi furi filmele, mai sunt amuzantă? Dacă-mi arunci rochiile, mai sunt feminină? Dacă-mi secǎtuiești marea, mai vreau să fiu călător?
Ce te face pe tine să fii TU?
M-am împotmolit în română, pentru că în capul meu “what makes you you” sună perfect. Dar mergem cu asta înainte și încercăm să răspundem la întrebarea „ce mă definește de fapt?”.
Tentația de a te compara cu alții sau cu imaginea împrăștiată, adică împărțită, pe social media a altora e mare. Efortul de a găsi elemente care țin exclusiv de natura ta, la fel de mare.
Mă perpelesc în fața tastaturii pentru că nu știu cu ce să încep mai întâi și mă coplesc ideile cărora trebuie să le dau rând. Sau o fi teama. Po-ta-to Po-ta-to. Începem și v-aș ruga să mergeți în rând cu mine, ca niște soldați care au primit ordinul și trebuie să execute fără să gândească. Completați fiecare categorie pentru sine. Chop-chop!
Fizic – ce anume din aspectul fizic vă face să fiți voi?
Mențiune specială: puncte extra dacă vă listați “defectele”, adică chestiile ieșite din tipar care vă diferențiază de toți restul – de exemplu, îi recunoașteți gura strâmbă a lui Stallone dintr-un milion și asta îl face să fie el, la Angelina mergem înainte cu buzele disproportionate, dar atât de sexy și tot așa, că e plin Hollywoodul de vedete care au făcut dintr-o chestie mai puțin dezirabilă cel mai mare atu (nu mă interesează dacă e dintele imperfect care vă face să zâmbiți strâmb, sprânceana cea interesantă, etc, puneți-le pe listă).
Cât despre yours truly, aș vrea să mă definească zâmbetul. La orice vârstă. În orice situație. Am o aluniță pe partea stângă a feței după care mă recunoaște toată lumea și m-am decis că e cool acum mult timp. Ca o superficială ce sunt, aș dori ca părul meu să se hotărască să rămână într-o relație de lungă de durată cu capul meu, ca să nu mai sufăr la fiecare spălare ca o mamăiță la telenovele turcești și să mă vedeți ca Rapunzel.
Comportamental – ce parte a personalității voastre transpare cel mai ușor? Sau ce ați vrea să fie văzut mai întâi de cei din jur?
La mine, cu umorul înainte. Apoi cu empatia, că îmi place că sunt o politicoasă nevoie mare, și presar cu bun simț orice interacțiune. Poate sunt niște condiționări până la urmă, dar mă fac să mă simt bine despre mine.
Să detaliem puțin, că se cere. Mergeam pe stradă într-una dintre cele mai frumoase plimbări devenite obicei de acum cu o prietenă dragă. Trăncăneam noi ca apucatele când pe partea cealaltă de drum zărim un tânăr, 28-30 de ani, inalt de vreo 1.90m asa, slăbuț, ferchezuit, care mergea la pas încet, ținând de mână o bătrânică care nu era nici jumate cât el. Și ea îmbrăcată frumos, cu batic în cap și baston în mană, de-abia pășind. Mergeau atât de încet. El nu o grăbea. Nu se uita în telefon. Nu întoarcea capul după fete. O ținea de mână. Erau la plimbare împreună. Mai trebuie să știți ceva în plus despre ce fel de om e băiatul ăla? Sau ce fel de bunică a fost ea?
Intelectual – care e profilul vostru, real sau uman?
Ca la liceu. Simplu, nu-i așa? La mine, dacă nu țipă deja de printre rândurile de aici, e uman. Şocant!
Poate faci calculele în cap de când te știi și nu înțelegi ce naiba fac oamenii ăștia cu creier de reptila și telefonul deschis la calculator și pentru un bacșis. Asta te face pe tine să fii tu. Poate îți ții economiile și cheltuielile familiei într-un spreadsheet și iei deciziile administrative de vacanțe ca un data analyst. Spreadsheetul e și el, parte din tine. Asa cum e și iubirea pentru Nichita.
Emotional – drame, comedii, acțiune sau thrillere? Ce preferați?
O tâmpenie, știu. Dar cum să-mi dau seama cum sunt eu în funcție de ce tip de filme îmi plac? Sau ce mă fac dacă pierd nopțile uitându-mă la documentare despre criminali în serie?
Sǎ ne liniştim. Sǎ dǎm pauzǎ creierului mult prea stimulat. Sǎ alegem cu mâna pe inimǎ şi cu ochii inchişi. Şi mai tinem cont ca suntem pe blogul minuscul al unei persoane care nu e mare doctor in psihanalizǎ, descendent direct de-a lui Freud. Aici e un spațiu safe în care toatǎ lumea şi-o ia în frezǎ in mod egal, fǎrǎ judecatǎ. Dacǎ-ți plac thrillerele, nu inseamnǎ cǎ pleci noaptea la vânat de vecini pe care-i tii afumați în pivinițǎ. Dar poate înseamnǎ cǎ ai nevoie de un pic de suspans în viața de zi cu zi si cǎ nu esti deloc o persoanǎ plictisitoare, crescutǎ de mǎicuțe. Zic şi eu, mare absolventǎ a “scolii vieți”.
Pasiuni și talente – aici e groasă. Aici intervine eul adevărat.
Aici e rubrica cu spațiu liber de completat. Nici dacă-i vrea să copiezi de la coleg nu ai putea.
Stil – Stil ca în „tu care Spice Girl ești?”
Scuze, sunt fetiță și a trebuit să pun stil aici. Dar e important și pentru băieți, promit. Pentru că ideea e să identificăm ce anume ne face să ne simțim bine atunci când intrăm într-o încăpere sau ducem gunoiul.
Am să recit din memorie și din planul idealului, cum ar zice terapeuta mea, și am să vă spun că la capitolul stil vestimentar, la mine o să aibă mereu loc o combinație de sexy și sport. Așadar, adidașii sunt la putere, alături de uniforma formată din jeans și un tricou. Și aici se blochează creierul meu și nu-mi dă voie să văd mai departe.
Cred că e ceva incredibil de cool să fii o tipă care poartă un tricou alb simplu, niște blugi wide leg, cercei rotunzi mari și subțiri, unghii roșii și o pereche de Stan Smith. E o combinație care îmi bucură sufletul mult de tot. Dar mai cred că e un fel de “comfort food” vestimentar.
Așadar, pentru restul lumii care nu locuiește în capul meu, vă rog să completați ce anume din stilul vestimentar vă gadilă în mod deosebit. Poate încă nu e al vostru. Dar îl admirați la alții. Poate e din Peaky Blinders. Everything goes.
Miscellaneous Magic
Ultima categorie a fost numită așa, pentru că e formată din micile elemente care contribuie la farmecul tău.
E modul în care dansezi. Cum conduci. Cum te bucuri de o libelulă pe geam atunci când ești la muncă. Cum vorbești cu toți câinii pe care-i întâlnești pe drum și îi ignori pe stăpânii lor. Cum ții minte fiecare vers din melodia aia pe care ai dansat la discotecă la țară și o cânți din tot sufletul după 25 de ani. Cum ești lângă un prieten la nevoie. Cum faci cu ochiul. Cum îți stă o șuviță după ureche. Cum te strâmbi când îți intră soarele în ochi. Cum mănânci o înghețată. Cum așezi masa de Crăciun. Cum meșterești la un șurub. Cum repari o relație.
Poate e cea mai importantă secțiune dintre toate.
În loc de concluzie, topicul acesta vine cu temă de casă.
a). Să luați rubricile și să le completați sincer. Sau să veniți cu rubrici noi care vă definesc și sunt importante pentru voi.
Cel mai bun sfat pe care l-am auzit legat de asta e simplu și scary: REAL este cum te vezi tu pe tine.
Nu ce zic alții. Nu ce cred alții. Nu cum ar vrea alții să fii. Ci cum ești de fapt.
b) Să investiți mereu în acele părți din voi pe care nu vi le poate nimeni. Hainele, masina, casa, titlu de la job, astea nu contează, sau mă rog, stabiliți fiecare cât la % vă interesează. Însă lucruri ca empatia, cunosțintele, carisma ele nu pot fi date la schimb, furate, ori impărtițe la partaj. Punem aici și sportul și cât investiți în sănătate, cititul, călătoritul, prieteniile, flexibilitatea emoțională și mentală, bucuria cu care faceți orice.
