O cordeluta vernil, de catifea, era nelipsita si musai trebuincioasa pentru bretonul rebel si stilul meu personal din generala. Nu te pui cu asa ceva!
O camasuta alba cu guler perforat, peste care statea aproape nemototolit un pulover de mohair maronel aurel asa, ce se termina exact la baza elasticului unei fustite tutu, tot vernil si ea.
Strampanei albi, cu un mic fluturel pe ei.
Pantofiori de lac negri, cu model: o coronita de flori pastelate, cusute in fata.
Asa paseam in fata celui mai cald public pe care mi-a fost dat sa-l impresionez, format din parintii, bunicii si fratiorii adunati sa ne vada la serbarea de Craciun din clasa a IV- a.
Ca de obicei, eu eram cap de afis si urma sa fiu maestru de ceremonii. Deja se stia ca urmeaza sa intru incet pe “Ballade pour Adeline”, sa ma opresc in mijlocul cancelariei care devenise sala festiva in ciuda gresiei maro, sa ma uit curajoasa in ochii celor adunati acolo si sa rostesc cuvintele pe care le repetasem cu seriozitatea unui Navy Seal de cateva saptamani:
“Dragii mei, in seara-aceasta,
La ferestre, ingerasii,
Vor veni incet, cu totii,
Ca sa vada copilasii.
Glasurile mititele
Se vor inalta mereu
Pana sus in cer, la stele
Sa le-auda Dumnezeu.
Cu emotia in suflet asteptam Sfanta Zi a Nasterii Domnului Nostru Iisus Hristos.
Aceasta zi de inaltare spirituala o vom sarbatori printr-un scurt program artistic care va cuprinde datini si obiceiuri de Craciun, o sceneta, poezii si un program de colinde. Va dorim vizionare placuta si Sfintele Sarbatori sa va aduca numai bucurii!”
N-are sens sa va spun ca aveam cea mai buna invatatoare din lume.
Dna Viorica Voicescu.
Ea facea ca orice serbare sa fie magica. Ne-a invatat pe toti – copii, parinti – sa marcam momentul mai ceva ca un Kodak. Si sa o facem cu stil. De dragul dumneaei, nu m-am balbait vreodata. Nu m-am incurcat, nu mi-am uitat cuvintele, nu m-am impiedicat pe scena cancelariei desi in curtea scolii eram tot pe jos, nu m-am fastacit. Dna invatatoare era mandra de mine. Iar pentru un copil de 10 ani, asta era totul.
De la gradinita pana in clasa a 8-a, am fost Esca serbarilor.
I-am facut pe parinti sa planga de emotie, pe bunici sa aplaude din picioare; i-am lucrat la sentiment cu fiecare ocazie.
Am fost pe rand flug de zapada, boboc de floare, cowboy, nany si ceva zana. (pe principiul ca niciodata nu strica sa-ntrebi: daca cumva exista vreun ochi de cititor cu care am fost colega, ai carui parinti au filmat toate cate s-au intamplat la Scoala Generala Nr. 17 Sibiu, sa stiti ca platesc bani grei pentru ele fiindca ai mei parinti nici nu ajungeau la serbari din cauza programului de fabrica pe ture, apoi sa aiba de unde sa faca rost de un aparat foto care pe atunci imi parea Bitcoin)
Pentru un moment, uitasem ideea principala a acestui articol, m-am pus pe depanat amintiri si tare mi-e ca m-as pierde putin. In fiecare an, in jurul zilei mele de nastere, am instaurat o traditie proprie de blog. Pentru ca daca nici asta nu ar exista, atunci cum as putea sa justific faptul ca platesc domeniul cu numele meu?????
Anyyyywayy…TRADITIE.
Adica un articol care spune ceva despre mine.
Au fost unele pline de liste – de exemplu, cel de anul trecut cu 34 de lucruri despre EUL LIRIC. Anul acesta ar trebui sa scot o lista noua, cu 34 + 1 chestii interesante despre yours truly, iar misiunea aceasta devine tot mai imposibila cu trecerea anilor, intrebati-l pe Tom Cruise daca nu e asa! Asa ca m-am hotarat sa va impartasesc un colt de suflet pastrat intact in tot acest timp. Hence povestea cu serbarea.
Nu chiar conteaza faptul ca nu ma balbaiam. Ce voiam sa zic este ca, in perioada toamna-iarna, pre-xmas, eu simt nevoia de a face repetitii, dom’le.
De a exersa, de a ma pregati, de a repeta pentru ca totul sa iasa perfect de sarbatori. Asa simt eu bucuria, in acelasi fel in care inteleg timpul sub forma unor cadrane de calendar ortodox, asemenea celor cat o harta de la geografie (ca sa continuam coversatia academica) care atarna in bucataria parintilor mei in fiecare an, negresit.
Asta faceam atunci cand eram copii: ne pregateam pentru serbare. Cantam colinde de la sfarsitul lui octombrie (poate de-aia adultul din mine da drumul la filme de Craciun de la prima frunza cazuta), invatam pasii de dans sau poeziile, memoram cuvintele.
Insa stiti ce era cu adevarat special la repetitiile acelea? Dadeau pe afara de veselie! Nu era o corvoada, nu eram pedepsiti daca greseam, nu ne timorau mai tare, ci ne uneau in bucurie. Serbarea era a noastra! Munca era a noastra! Si scena, tot a noastra. O imparteam la sfarsit de program artistic cu Mosul, dar cam atat.
Plecam de la serbare plutind.
Asa ca, la final de an 2022 pentru noi toti, si la inceput de 35 pentru mine, nu pot decat sa va doresc sa va repetati bucuria in fiecare zi.
Repetati-o cu seriozitate, ca sa stiti ce e de facut daca vine peste voi o bucurie neplanificata pe care trebuie sa o simtiti, asa, din plin, din prima. Practice makes perfect!
Repetati-o cu inima deschisa, fara rusine, pana cand devine parte din voi.
Repetati-o cu cei din jur, pentru ca nu se stie cate serbari prindem impreuna cu oameni dragi.
Asadar ….2, 3 …SI!
