Se făcea că eram la una dintre conferințele de marketing, alea de hipsteri care încearcă să vândă gheață eschimoșilor, culmea, ca speaker în Londra. Moment mândru pentru fetița care prezenta serbările de Crăciun în cancelarie și numai pentru ea, pentru copila aia mică, am făcut acest intro. Pas mic pentru omenire, pas mare pentru omuleț. (Scuze, Neil, I had to.) Însă povestea de azi nu e despre asta.

Revenim. Eu, la conferință, cu toate emoțiile mele care făceau naveta la baie de 4 ori pe oră.

Cu foi tipărite cu discursul meu după mine, subliniate, scrise cu pixul, cu un coș în barbă gata să salute publicul, cu un ghiozdan mai mare decât puteam duce. Cu nervi mai mari decât mine. Fug până la toaletă înainte de marele speech, intru în val vârtej și bat la o ușă oarecare.

Îmi deschide o tipă cu o grimasă mai praf ca mine de la emoții. Scoate capul numai pe jumătate după ușă și-mi zice gâfâind, aproape fără aer, într-o engleză impecabilă: “Scuze-mă, sunt înăuntru și îmi repet discursul. Sunt teribil de stresată.”.

Îi zic no problem, fă acolo ce ai de făcut, că cine ar putea să te înțeleagă mai bine decât mine, mă gândeam. Am rămas impresionată de vulnerabilitatea pe care a arătat-o în fața mea, unei străine, colege de toaletă care i-a zis un “fii tare, pisi!” cum a putut ea mai bine.

Mă duc la alta toaletă. Ies rapid, toată grăbită când o văd pe tipa cu care vorbisem adineauri, ieșită și ea. Dau să ies pe ușă, și mă întorc, mânată de gândul care nu mă lasă să plec fără să-i spun două vorbe, fix cuvintele de care aveam nevoie să le aud înainte de prezentarea mea: “O să fie super, o să te descurci de minune, baftă!”. “Ooo, mulțumesc mult”, îmi răspunde cu fața luminată.

Trece prezentarea mea, și în ciuda coșmarurilor recurente, (în care eu eram la o masă foarte înaltă, la care de-abia ajungeam să stau cu capul deasupra, cu toate foile cu notițe sub nas, și tot nu reușeam să scot mai mult de o propoziție) totul iese bine. O minune. Sau, mă rog, asta îmi spun colegele mele, pentru că eu nu îmi amintesc nicio clipă, niciun cuvânt, nicio întrebare de când am pășit în fața publicului. O nebuloasă mai bine spus.

Mă duc cu echipa mea la celelalte prezentări, ca tot tocilarul venit să învețe. Ultima prezentare, mare panel de discuții cu nume grele puse acolo pe panou, cu litere de-o schioapă: TikTok. Bolt.

Cine urcă pe scenă? Tipa din baie!!!! Cine e manager baban la TikTok? Tipa de la baie!

Tine ea prezentarea, apoi coboară de pe scenă. Își îmbrățișează echipa. Mă duc țipțil la ea, îi fac cu mâna și spun ca și cum ne cunoaștem de la școală: “Ți-am zis eu că o să fie bine și o să fii minunată pe scenă?”. Se luminează la față din nou, și mă întâmpină cu o îmbrățișare de parcă chiar eram la o reuniune de clasă: “Tu erai!!! Mulțumesc!”. Simțeam cum se uitau intrigate la mine directoarea și șefa mea. “De unde o știe pe managera cea mare de la TikTok?”. “Se cunosc de mult?”.

În mintea mea, se contura deja acest articol: “Repetații la WC și Succesul pe Scenă: Povestea unei Încurajări Neașteptate”. Sau „Triumful la Toaletă: Depășirea Barierelor și Construirea Încrederii, Dintr-un Discurs în Altul”. Muhahaha!

Însă mai mult decât orice, mă gândeam la câte momente singură în baie am avut. Și eu, și atâtea alte femei. Când îmi era greu să mă întorc pe coridorul școlii sau în clasă. Când am plâns după o ședință grea. Când repetam ca nebuna înainte de examen. Când îmi veneau toate argumentele în minte la 10 minute după ce s-a încheiat o discuție grea.

Morala poveștii: nu te costă nimic să încurajezi o altă femeie.

Oricine ai fi tu, oricine ar fi ea, întotdeauna e loc de încurajare. Chiar și la baie! Nu știi niciodată ce bine îi faci. Câtă nevoie avea de un cuvânt bun în clipa aia. Ce zi a avut. Ce presiune are pe umeri. Ce lupte duce.

Se descurca tipa fără norocul urât de mine? Categoric! Că doar nu a ajuns mare șefă datorită susținerii mele. Au avut cuvintele vreun efect? Lăsați-mă să cred că da. Pentru că am să o fac over and over again. Nu numai la toaletă. Și sper că noi toate să o facem.

Nu pot să nu mă întreb dacă și bărbații cu prezentări își repetă discursul la baie. Oare? Sau e împotriva codului de masculi alpha? Fac și ei shushu de stres? Rog lămuriri. Gen, măcar un “beep, boop, beep, bafta, fra!” să aibă și ei. Oare simt și ei presiunea de a fi perfecți, tot timpul? De a arăta perfect, de a vorbi fără cusur? Sau asta e o chestie prinsă numai de cromozomul frumos?