Lecția numărul 1: instinctul e ceva fenomenal
Învață să-l asculți și atunci când ți se pare că nu vine din tine, ci din serialele despre criminali în serie la care ai jurat că nu te mai uiți, ori din altǎ epocă care nu se pupa cu femeia modernă care ești azi sau de la vreo mătușă care “știe ea mai bine”.
De ce vă bombardez cu din astea sfinte? (să presupunem că m-ați întrebat și că am decis să ne punem la un ceai ca să vă povestesc prin ce am trecut).
Se făcea că era o zi oarecare din iulie când șefa mea mă abordează să mă întrebe dacă nu cumva vreau să mergem împreună în 30 noiembrie la o conferință de marketeri hipsteri în Berlin. Primul instinct: “NO WAY. Nuuuuuu, nici vorbă, nici pomeneală, de ce aș vrea să fac așa ceva?”. Asta simțea corpul meu. Dar gura mi-o ia pe dinainte: “daaaa, cum să nu!”.
Politicoasă nevoie mare. Nu am stat mai mult să mă gândesc pe moment. Nu exista motiv pentru care să nu îmi doresc să merg la conferință. I love conferințǎ asa cum orice corporatist iubeşte pauza de masǎ inclusǎ în programul de muncǎ!
Trec lunile de parcă nici n-au fost și mă trezesc cu 3 săptămâni înainte de conferința cu pricina că trebuie să-mi iau bilet de avion. Și iar simt cum mi se strânge stomacul și se zbârlește părul pe mine ca să-mi tragă semnalul de alarmă că nu trebuie să merg. Dau ignore așa cum am fost învățată și I do the right thing.
Le zic la toți cu care mă văd înainte de plecare că ne vedem curând, că “tot ce contează e să treacă bine zilele astea și să mă întorc acasă” de parcă plecam la război. Repetăm fraza asta la fiecare cafea cu prietenii de dinainte de zborul meu. Ciudat. Mă observ că fac asta și chiar mi se pare că m-am stricat. De obicei sunt mai pozitivă; sau măcar mai puțin repetitivă.
Ajung acolo, mă bucur de conferință, de Berlin-ul pe care tocmai îl cunoscusem, de timp cu echipa mea. Mă trezesc în dimineața de plecare, fiartă pe bagaje și crizată pe program. Văd un email îngropat printre multe altele, venit la 4 dimineața, care mă anunță că zborul meu Berlin – Munchen se anulează. Finally, un motiv pentru care mă pot panica, că până acum nu am înțeles nimic din încleștarea în care trăiam. Acum, am undă verde la nebunie!
Stau la telefon cu Lufthansa, într-un coadă de așteptare de parcă eram în anii ‘50 și cineva trebuia să facă legăturile manual, dar reușesc într-un final să confirm că următorul meu zbor, cel din Munchen până în Sibiu, destinația mea finală, se va efectua conform programului. Perfect, îl sun pe Tom Cruise să anuleze misiunea imposibilă de a mă aduce acasă, pentru că sunt rezolvată. Bun, cumpărăm bilet de tren ca să ajungem la Munchen și ne liniștim (chiar lăudam!) că ne-am descurcat. “Azi ajung acasă. Deseară sunt în patul meu”.
Mă urc în tren și am parte de cele mai frumoase 5 ore de citit, băut cafea cu spumă, mâncat un wrap neașteptat de bun cu curry veggie, făcut glumițe cu tipul care servea la restaurantul trenului, uitat pe geam la pământul care părea tot mai alb, făcut planuri pentru când am să ajung faimoasǎ. O minunăție. Uitasem cât de mult îmi place să merg cu trenul.
Ies de acolo ca o floare, odihnită, încărcată cu bine și zero idee despre ce va urma.
Schimb trenul ca să mă urc în cel care mă duce la aeroport, mă minunez cât sunt de internațională, ajung în duty-free și dau sfaturi gratuite de shopping la tipi care probabil cumpărau parfum la amante, mă conversez cu tipa de la Armani Beauty despre consistența fardurilor de people de parcă am lucrat în laborator la facerea lor și mă pun în sfârșit în direcția porții mele, aproape plutind.
Mă uit la graba unora și la zarva din jur, și le dau de înțeles că știu prin ce trec, doar din privire. Observ că se fac cozi. La fiecare gate. Nu mă opresc din mers. Aud cum curg mesajele în toate limbile prin difuzoarele aeroportului. Toate încep cu “for those with canceled flights”. Mă uit la aplicația mea de pe telefon. Zero notificări. Am un moment intern de Cruella și îmi zic “for those with canceled flights, fraierilor! Eu ajung în seara asta acasă ca un mafiot, ce mă interesează pe mine?”.
Îmi termin plimbarea lejeră și ajung la poarta mea. Observ coada de oameni din dreptul ei. Ciudat. Nici nu se deschisese îmbarcarea. De ce o fi coada? Nu apuc să caut o explicație că a și intrat spiritul de român în mine și mi-a ghidat picioarele spre coadă, m-a aliniat cu ea și m-a oprit acolo. Românul vede o coadă, nu-i poate rezista. YOLO a fost inventat la noi. N-ai cum să pierzi așa ceva. Te pui și stai. Vezi tu de ce.
Ultima la coadă, mă apuc totuși să întreb pe cel din fața mea dacă e zborul anulat. Îmi zice că da, că nu mai avem nicio șansă de a ajunge la Londra azi. “Londra???? Fraiere, vezi că stai unde nu trebuie, că avionul ăsta mă duce pe mine acasă, la mine în fața blocului aterizează, te-ai pus ca momâia în locul greșit și dezinformezi cetățeanul aflat în cunoștința de cauză”.
Cum ajung prima la rând, cum aud în difuzoare, într-o sincronizare fără cusur (cum altfel?) a universului: “all flights are cancelled”.
Mă uit la tipul de la tejghea și îi simt mila din privire. Zici că m-a lovit un baros în moalele capului și nu mă puteam aduna. Am căutat 3 cuvinte în engleză ca să confirm ce-am auzit. Era adevărat. Niciun avion nu mai zbura în seara aia din München. Ningea prea tare. Mă lungesc să zăresc un geam. Doamne! Afară Narnia. Cum de am ratat asta?
M-am pus la o masă. Atunci a fost prima dată când înțelegeam graba, disperarea, gǎlǎgia din jur. Nu era un zbor anulat. Erau toate. Un aeroport întreg. Mii de zboruri, zeci de mii de oameni. În același timp. Am stat la telefon până am dat de un om adevărat pe chat care mi-a zis să merg la Customer Service din aeroport, că ei îmi vor da cazare dacă mai prind, însă nu și un zbor, pe ǎla trebuie să-l iau eu.
Nici nu a trebuit să-mi mut privirea sau picioarele, că am ginit coada de la Customer Service, dar de data asta nu mi s-a mai părut amuzant să mă pun la ea. Nici dacă se dădeau iPhone-uri gratis nu era așa de mare! Mi-am tras picioarele până la ea. Mi-era milă și de mine, dar și de oricine altcineva se punea în spatele meu cu speranța că rezolvă ceva.
În sufletul meu, aveam încredere în omul ăla de Customer Service ca-n Sfântul Petru.
După ce am stat 2 ore la coadă, văd cum se închid ghișeele, ies oamenii de acolo și încuie, scot niște cărucioare cu Snickers, suc de portocale, apă și Haribo și anunță că programul s-a terminat. Punctual. Nemțește.
Scot apoi pături și pijamale, și lumea se îmbulzește să ia pentru toată familia de acasă, de parcă își plǎnuiau deja poza de Crăciun cu tot familionul îmbrăcat în culorile Lufthansa. Dar capul meu iar nu înțelegea mai nimic. Pături ca să ce? Să îți faci cazemată în aeroport? Pijamale să ce? Să îți faci dușuleț la chiuveta de acolo, și să te bagi în pătuțul făcut din 2 scaune prinse libere?
