Lecția 2: întotdeauna pleci din aeroport
Cu puțin ajutor de la prietenii mei, vorba cântecului, am reușit să găsesc o cazare. Cu 2 ore înainte erau multe opțiuni. Însă până când au închis Customer Service, nu prea arăta bine treaba și mai, mai că mi-aș fi dorit să fi prins și eu o păturicǎ.
Mă duc cu gloata de oameni care se îndrepta spre trenul care ducea înspre oraș, oameni care deja erau tribul meu de siamezi. Toți bulversați, nervoși, obosiți, dar cu speranța că un pat și un duș ne vor alina suferințele și mâine plecăm toți acasă în zborul pe care deja l-am cumpărat. Elita, cum s-ar zice. Aici a fost schindarea darwiniană între cei care rămân la aeroport și cei care pleacă.
Închipuiți-vă un tren tapetat de ființe vii.
De noi, foști oameni, actuali sardine, toți cei care am hotărât să părăsim aeroportul cu ceea ce urma să fie ultima cursă a acelui tren. Little did we know, dar începând cu ziua următoare, toate trenurile urmau să fie anulate. Aeroportul se închidea pentru 3 zile. Dar nu aveai cum să-ți închipui așa ceva. Asta era o treabă pentru Oracolul din Delphi, dar până și el s-ar fi păcălit și ar fi zis că n-are cum să se întâmple asta tocmai în Germania.
Am prins the proverbial “ultimul tren” și habar nu aveam de norocul meu.
Mi-era frică să trag aer în piept în trenul ăsta. Dar cel mai tare mi-a fost teamă că nu am cum să ajung înapoi la ușa ca să ies la stația mea. Cel mai ușor era să mă urc pe ceva ca să am de unde să mă arunc în valurile de oameni ca un rockstar la concert și să mă las plimbată de mâinile lor până la o ușă.
Am dat din coate în cel mai necaracteristic mod posibil și am ajuns în fața ușilor. O minune. S-au deschis și am văzut un mini perete perfect drept de zăpadă până la genunchi. Nu peron. Nu pământ. Nu nimic. Doar un ziduleț de zăpadă. Am făcut o cruce cu limba în gură, am pășit în gol, estimând o distanță de pas crăcănat, cât să nu cad între peron și tren, să nu calc în gol și să nu mă fac de rușine în fața tribului de tren people cu care am fuzionat, atât cât și fizic.
Am târât bagajul meu prin troianul de zăpadă like a champ. Nu era picior de om pe acolo, pentru că vedeam că primele urme le făceam eu. Era zăpadă de nu distingeai strada de trotuar.
Am făcut repede un assessment al situației și o reprioritizare a nevoilor.
Ce avem: zăpadă, mai multă zăpadă, cea mai multă zăpadă, un felinar, o căsuță. Ce nu avem: stație, taxiuri, mașini, autobuze, oameni pe stradă. Cât mai avem până la hotel: 30 de minute de mers pe jos.
Să ne înțelegem, în orice altă situație, aș fi mers pe jos fericită.
Dar era 1 noaptea. Și eu nu eram în oraș, ci undeva printr-un sătuc aciuit Münchenului, un fel de outskirts, o marginime, cum ar zice ardeleanul, cu o căsuță și o lumină următoare la vreun kilometru ceva. Ningea ca și cum uitase cineva maneta de fulgi pornită. Nu exista trotuar. Zăpada era până la genunchiul meu bolnav. Era frig și eram obosită, și am fost și bolnavă când eram mică. Cam așa să mă simțeam. M-am pus la colț de stradă și am început să chem UBER, BOLT, NASA sau cine mai putea să mă salveze.
