Nu știu de voi, dar eu sunt perfectă. Nu eu-eu, cea care lovește tastatura acum, ci varianta ideală din capul meu. Aia care este atât de sofisticată încât știe ce vin merge cu ce mâncare și care comandă cu eleganță un pahar de vin când ia prânzul de 2 ore în Paris. Nu aia careia îi este rău de la fiere dacă se gândește prea mult la creveți.
Aia care colecționează piese vintage de îmbrăcăminte și are curajul să le poarte pe stradă și atunci când duce gunoiul, dar care, evident, nu duce gunoiul pentru că are oameni pentru așa ceva, că toată deitatea de rând, ce plm. Știi cum stă treaba: pe ea o iubesc hainele, dom’le. Nu vice-versa. Și se simte.
Clar, are părul aranjat mereu, și așa se trezește, frate, nu face nimic special pentru asta, nu ca mine, care mă lupt cu 3 suvite rămase, și alea rebel de parcă pregătesc lovitura de stat și complotază împotriva regimului scump de întreținere a firelor de păr pe care nu ni-l permitem, nici eu, nici ele.
Aia care se înfruptă din viață 24/7, nu numai o dată pe an în vacanță.
Aia care face sport pentru că-i place și ridică greutăți ca să-i facă în ciudă lui JLO că arată mai bine ca ea la 60 de ani. Nu știu cum să vă zic, dar când o vezi, te gândești: YOGA, tati! Știi sigur că levitează, meditează și frustrează pe mulți la cum arată.
Varianta din capul meu este generoasă. Atât de generoasă încât îi șochează pe alții care încă își pun limite la câtă iubire, atenție sau timp poți investi în oameni. Să nu vă mai spun că este atât de amuzantă încât face stand-up cu vecinii ei bogați în Toscana, așa, spontan, fără contract la Netflix și fără microfon, pentru că porii ei emana voioșie, și este molipsitoare. Face roast din Trevor Noah cum fac alții friptură la tavă, dar cumva, sunt prieteni și se respectă reciproc.
O cheamă Oprah la moșia ei? Cum nu? E geloasă Gayle pe relația lor? Of course. Mai scrie și cărți, vorbește în public ca și cum s-a născut pe scenă și lumea are tatuaje cu citatele ei.
Doamne, aș continua visul ăsta încă 5 pagini, dar ce voiam să vă spun neapărat este că varianta mea ideală nu are niciun “what if”. Nu e consumată de trecut. Nu trăiește cocoșată de un “ce-ar fi fost dacă?” și nu crede în regrete. Asta da superputere.
Și acum marea revelație: dacă aș putea să aleg, aș renunța la toate componentele fantasmagorice de mai sus numai ca să am această ultimă calitate (părule, să mă ierți!).
Pentru mine, sufletul amărât din realitate (și nu cel din capul meu), viețile netrăite au cântărit MULT.
Fiecare alegere, e o renunțare. Clar. Dar renunțarea aia durea. Și rămânea cu mine, înghițindu-mă din când în când. Amintindu-mi că puteam să fac altfel. Că trebuia să fac altfel. Că am greșit. Că nu am ales bine. Că nu am putut mai mult. Că nu am fost mai mult.
A fost tot timpul prezentă această înclinație spre distrugere a mea. Dar s-a cronicizat când am ales facultatea. Am ales prost pentru că am ales să joc împotriva mea. Nu am trăit nimic din ce-mi închipuisem. Mai nimic în comparație cu ce-mi povesteau alții. Sau din ce văzusem în filme.
Am ajuns la concluzia logică că “dacă alegeam alt drum, aveam o super experiență de facultate”. “Era atât de bine dacă mergeam la alta facultate”. “Trebuia să aleg altceva”. Și luna trecută dacă vă povesteam cum a fost, tot așa v-aș fi zis. Regretul era parte din poveste. Până când am descoperit un video mic.
L-am ascultat ca pe o rugăciune. Am dat play de mai multe ori. Mi-a schimbat viața atât de ușor, mi-a luat gândurile pierdute într-un purgatoriu stăpânit de “ce-ar fi fost dacă?” și le-a adus la o realitate vindecătoare în care regretul e stupid.
Regretul, așa cum îl înțelegeam eu, era o fantezie a mea. Și îi dădeam prea multă putere.
Credeam, în mod eronat, că alegerile neluate, drumurile neparcurse, poveștile netraite erau, în mod absolut, mai bune decât ce am avut în viața mea. Era o prezumție. Era un basm care mă ținea prizonieră trecutului alternativ.
Nu sunt singură, evident. Aș fi putut să scriu vreo 3 cărți despre regrete, în principiu despre băieței cu cercel în ureche care mi se păreau cool pe vremea în care creierul meu nu era complet dezvoltat încă, că altfel, ce scuză să fi avut? Însă Daniel Pink a făcut o treabă mai bună și scris o carte despre regret în care a pus cap la cap rezultatele unui World Regret survey pe care încă îl puteți completa.
Turns out, sunt mai multe feluri de regrete:
Regretele de FUNDAȚIE: pornesc de la o alegere și au legătură cu eșecurile de a anticipa și de a ne ține de treabă în ceea ce ne propunem.
- „Regret că nu am avut grijă de sănătatea mea” aka „trebuia să beau 2l de apă nu 2l de cola; sau „Regret că nu am economisit mai mulți bani” în traducere „pffoai de viața mea câți bani am investit în Sephora în loc de Bitcoin”.
Regretele de ÎNDRĂZNEALĂ: apar din eșecul de a vedea sau de a profita de o oportunitate, cum ar fi o șansă sau o schimbare.
- „Regret că mi-a păsat prea mult de ce credeau alții despre mine” care vrea să zică „Regret că mi-am ratat șansa de a deveni vedetă când toți colegii mei din liceu fac milioane de view-uri pe TikTok.”
- „Regret că nu am luat acel job la Paris când am avut ocazia. Acum aș fi putut fi designer într-un atelier de modă celebru, dar în schimb stau aici, îndrăgostită de un contabil.”
Regretele MORALE: pornesc tot de la o alegere, însă au o dimensiune valorică mult mai mare. Sunt cele care ne spun că, într-un moment crucial, am ales calea greșită.
- „Regret că mi-am înșelat soțul.” aici e cu spațiu liber pe care-l completează fiecare după sufletul lui, poate să fie și „regret că mi-am făcut tatuaj pe gât cu simbolul de PUMA” cine sunt eu să judec?
Regretele de CONECTARE: vorbesc despre relații care s-au răcit sau care s-au stricat și care ne fac să spunem „De-aș fi luat / păstrat legătura…”
- „Regret că nu am acceptat cererea de prietenie a colegei mele de serviciu. Acum nu am cui să mă plâng când șeful o ia razna”.
Indiferent cum împărțim regretele, nu poți compara alegerile făcute cu ceva ce nu există.
Dacă e să o luăm matematic (țineți-vă bine, că am terminat filologia și nici bacșișul nu-l pot calcula fără telefon), orice alegere nefăcută putea să fie MAI REA, MAI BUNĂ sau FIX LA FEL cu cea pe care ai făcut-o. Pam, pam. Asta este adevărul. Nu era automat mai bine. Nu ți se deschidea cerul și se rostogolea un covor roșu pentru tine. Nu erau unicorni și curcubeie.
Asta am învățat din acest mic video care mi-a apărut când scrolluiam ca bezmetica după un blush. Parcă mi-a despicat cineva creierul, mi-a bagat informația acolo unde trebuie și m-a închis la loc. Acum e parte din mine. Nimic nu e întâmplător. Mi-aș fi dorit să-l fi găsit și înțeles la 18 ani. De-aia vi-l fac cadou aici, să-l trimiteți prietenilor fără număr.
https://www.instagram.com/reel/C3S-F1_xs3g/?igsh=N2QwMTQzMHJnamd3