Lecția 3: Există și oameni buni

După 40 de minute și tot atâtea curse anulate, am trecut în modul de supraviețuire.

Dacă vă gândiți că de atunci puteam să ajung la hotel de 3 ori în loc să stau statuie, îmi rezerv dreptul de a-mi da ochii peste cap și de a vă pune să mai citiți odată cele cu lipsa trotuarului, pustietate albă, paralizie a neuronilor, etc.

Eram deja delulu când mi s-a părut că văd o mașină pe stradă.

Nu știam dacă mi-am închipuit-o sau am atras-o cu puterile mele de vizualizare și am adus-o în realitate. Nu am gândit. M-am aruncat în fața mașinii, i-am făcut semn să oprească de parcă eram în anii ’60 și așa ceva era la ordinea zilei.

Era un tip indian care mi-a zis că nu mă poate lua, că are un client mai încolo și că „no, can’t do”. Mi-a zis asta și a plecat. M-am dus înapoi în colțul meu și m-am băgat iar cu nasul în aplicații de taxi.

Peste 5 minute, văd aceeași mașină cum întoarce și vine înapoi pe strada mea. Sar din nou în fața ei și mă apuc de bocit. Mă rog de același șofer mai cu patimă, disperare și o lacrimă în ochi și îl rog să mă ia și pe mine, să mă ducǎ la hotelul care e atât de aproape, dar la care nu am cum să ajung, îi arăt pe hartǎ unde e și mă arunc la mila lui. Îmi zice în final: „OK!” și nici nu aștept să termine de vorbit ca mă și reped să-mi pun bagajul în portbagaj.

Deschid ușa din față să mă bag în mașină (nici nu țin minte de ce am făcut alegerea asta total nenaturală), și, când să intru, văd că în spate mai erau doi tipi, și ei indieni. În capul meu, știam de posibilitatea de a fi tranșată în bucăți sau vândută pentru ele în rețea de trafic uman. Am mai avut gândul ăsta odată și a fost bine. Am ales să trust the univers again și să mă bag în mașină, cu Dumnezeu și toți zeii hinduși înainte!

De frică, mă apuc să vorbesc cu oamenii care m-au primit în caleaşca lor fermecată, salvatoare de nebune de pe străzi. Încep cu mulțumirile și le spun prin câte am trecut ca să ajung aici, de cât timp stau, câte avioane mi-au fost anulate, câte curse de taxi, cum nu credeam că o să mai vad oameni vreodată.

Ei îmi ascultau povestea de parcă eram la podcast. Mi-au zis la sfârșit că sunt fericiți că mă pot ajuta, și că mă pot duce ei în siguranță până la hotel, că la ce zi am avut, măcar un lucru bun să se întâmple. Mi-au dat lacrimile. M-am făcut că mă țin mai tare ca un jeleu și am început să vorbesc ca apucata despre cât de mult îmi plac cultura și mâncarea lor. Cred că m-au simțit sinceră și le-a plăcut și mai mult de mine.

I-am întrebat cum de au îndrăznit să iasă pe vremea asta. Mi-au povestit că nu era plǎnuit, dar s-a rugat un prieten de ei și au zis bine, fie, e vineri seara, hai să facem ceva. Că au așteptat și ei 2 ore să vină o mașină să-i ia și că pentru o ieșire micuță vor plăti acum de 4 ori prețul taxiului ca să ajungă înapoi acasă. Nu vă pot spune cât de mult i-am rugat cu bani pentru cursa respectivă. Nu au vrut să accepte.

Nu aveam cum să îi plac mai mult nici eu. Am ieșit plângând din mașină și am stat să le fac cu mâna cu mult după ce s-au îndepărtat.

Am intrat în recepția hotelului după 2 noaptea ca Beyoncé la afterparty-ul ținut de ea după Oscaruri. M-am aruncat pe tejghea când am văzut o tipă drăguță cu ecuson cu nume de român. „Andreea, nici nu știi cât mă bucur să te văd!”, i-am zis direct în limba noastră, fără ezitare. Mi-a răspuns și ea și a făcut tot posibilul să simt că mă ajută, cu ce poate.

Am ajuns în camera mea și m-am trântit într-o baie. Aveam un mufin și niște fructe pe masă. Ceai. Ceva de vis.

M-am apucat de spălat părul, lucru pe care mai niciodată nu-l fac cu drag, și niciodată când nu sunt acasă, lângă cele 300 de sticluțe cu poțiuni magice (de care am zis că scap, serios!). Însă atunci am simțit că I need it. Trebuia să spăl de pe mine ziua asta nenorocită, să dau jos frigul, să scap de nervi. Și mai simțeam ceva: era sentimentul că nu știu ce o să aducă ziua de mâine. Trebuia să fiu pregătită, și prin pregătită geniul meu interior a decis că ne referim la păr. Tactică de gherilă, știu.

M-am pus la somn pe la ora 4 dimineața. Liniștită.

Nu aveam de unde să îmi închipui că aeroportul nu se va deschide 3 zile. Că și dacă s-ar fi operat zboruri, trenul care ducea spre el nu a funcționat încă pe atât. Autoboze. Trenuri. Toate anulate. Ori că toți oamenii care au rămas în noaptea aia în aeroport au rămas pentru încă 2 zile acolo.

Nu visam că urma să am 3 zboruri cumpărate și anulate. Că am să mă împrietenesc cu oamenii din hotel și că fetele de la recepție o să-mi dea din medicamentele lor pentru că știau că nu am de unde să iau ceva. Că am să trăiesc în aceeași cameră încă 2 zile și că va trebui să vină cineva după mine cu mașina pentru că altă șansă de întors în țară nu o să am de vreme ce iarna de afară se lasă greu dezmorțită și toate cele erau tot în plop.

Toate de mai sus urmau să se întâmple.

Iar eu, de acum celebra posesoare a unor cantități vaste de noroc, nu simțeam decât că era bine să-mi fi ascultat instinctul din vară, dar, cu mai mult aplomb, că ce bine i-am întâlnit pe băieții ăia drăguți care nu m-au lăsat pe străzi și pe care promit să-i trec pe fiecare pomelnic de acum încolo, că cineva mi-a pus în cale tot ce aveam nevoie ca să trăiesc Narnia Germană dinăuntru, de la căldurică, de unde pot să găsesc sensul la tot ce s-a întâmplat.

Întrebări pentru univers? Multe! Recunoștință? Și mai multă.

Recunoștința pe care v-o doresc și vouă, vorba scriitorului de pe front, pentru că, indiferent de ce război exterior veți întâlni sau ce se întâmplă (vremea pe care nu o putem controla – vezi cea mai mare ninsoare pe care a văzut-o Germania – și eu! – în ultimii 20 de ani, marea cădere a imperiului de transport nemțesc – cine se putea aștepta la asta?), există bine în lume, și am face bine să-l vedem.

Binele este simplu. Dar niciodată simplist. Mic. Și totuși înseamnă atât de mult. Sincer. Blând.

Data viitoare când vă aflați într-o situație neașteptată, look around. Poate e cineva căruia îi merge și mai rău decât vouă, care are toate corăbiile înecate (sau ninse) și drumurile legate mai ceva ca cununiile, și e ceva ce puteți face pentru acea persoană. Să ne străduim mai mult la capitolul bunătate, zic.