Povestea de mai jos este inspirată din fapte reale, adică s-a întâmplat pe bune și există așa ceva, este 100% posibilă, cu o condiție. Ciuliți urechile și băgați la cap.

Se ia o doamnă directoare financiară care a condus armate de oameni și companii în viața ei, cu un șirag de specializări internaționale, și se descalecă de pe funcții de conducere, de bună voie și nesilită de nimeni.

Se pun în balanță nopți pierdute, stres, sacrificii, boli, pierderi și se ajunge la concluzia că nu-ți va aduce niciodată un titlu ori un salariu bucuria clipei de azi, așa că doamna cu pricina se alege, după 20 de ani, pe sine.

În loc de plan de afaceri, se face un plan pentru bucuria vieții, începând cu ideea de a sta de vorbă cu versiunea proprie de peste 10 ani, și de a afla cum arată ea, unde trăiește, ce iubește, ce muncește, ce mănâncă, cum îi sunt zilele. Și cum toate răspunsurile duc la o viață însorită, planul se conturează ușor spre plecarea în Spania.

Atenție: decizia se ia din stomac. Trebuie să o simți. Nu o zici în neant și te aștepți să-i crească aripi. Nu, ea trebuie să prindă rădăcini înăuntrul tău mai întâi, și apoi va prinde viață și în exterior.

Bun, ce face eroina noastră în continuare? Curățenie, dragilor! În viață, relații, familie, minte, corp, casă.

Face un plan al cărui destinație finală este mutarea spre o nouă etapă din viața ei.

Trece de la full-time rol de mare mahǎr, la un part-time job care-i plătește facturile și o răsplătește cu libertate absolută. Trece de la director la junior într-un domeniu cu totul nou (rămâne la fiecare dintre voi să decideți cam ce nivel de cojones sau nebunie îți trebuie pentru așa ceva), învață limba lui ca și cum s-ar apuca de bastonașe în chineză, și găsește bucurie în fiecare oră de muncă, dar mai ales în fiecare ședință în care lupta corporatistă e dusă de alții. Se simte atât de bine când îi vede pe manageri cum își dau cu capul de proceduri încât ar lua o pungă de popcorn când îi urmărește. De când a schimbat jobul, îmi zice mereu: “am nevoie de atât de puține lucruri pentru a fi fericită!”

Își ia penthouse-ul la puricat. Donează mai bine de ⅔ din haine. Împachetează tot și se apucă de pregătiri pentru a-l închiria pe viitor, sau chiar pentru a vinde, de vreme ce ea o să fie mutată. Ați schimbat vreodată mobile, renovat case, orice, de unul singur? Mare realizare.

În tot acest timp, se pune pe învățat limba spaniolă. Ia meditații. Face teme. Zice nu la întâlniri pentru că se pune cu burta pe carte ca un tocilar pentru olimpiada de tocilari.

Își planuiește o vacanță de suflet și face El Camino, drum inițiatic și de regăsire în care-și ia sinele ca partener de drum și se întoarce mai senină decât credeam că e posibil. Face pace cu ea însăși și se eliberează. De când s-a întors ne zice întruna: “am nevoie de atât de puține lucruri pentru a fi fericită!”.

Toate de mai sus și multe altele se petrec de-a lungul a mai bine de 2 ani. 2 ani de curățenie, aliniere, acceptare, vindecare. Pe toate planurile. Asumată, constantă.

În luna în care a terminat renovarea casei, a primit un telefon cu o propunere de colaborare pentru un nou proiect. Unde credeți? În Spania. Într-un orașel la mare. Cu un apartament al cărei chei o așteptau deja, la 1 minut de plajă. Primește vestea cu emoție, dar cu certitudinea pe care nu ai cum să o ignori: atunci când îți faci temele, universul te premiază.

Își pune viața în cutii, dar până una alta se mută din țară cu un geamantan. Ajunge în apartamentul însorit și aduce cu ea o lingură de plastic primită în aeroport la o cafea to-go. Lingura care între timp se rupe pe aici pe acolo, și rămâne îndoită de la mijloc ca o gimnastă în poza.

Vorbesc cu ea după o lună de la mutare. Îmi povestește cum simte că e mutată acolo de o veșnicie, de parcă toată viața ar fi colindat în loc de ulițele din satul natal, plajele de pe coasta asta. Cum încă nu are mobilă în noul apartament, dar că simte că trăiește ca în studenție, fără griji și fără bani, vorba imnului național, uh, ǎsta, cântecului!

“Am nevoie de atât de puține lucruri pentru a fi fericită! Am lingura asta îndoită și promit să nu o arunc niciodată. O înrămez, o trag în aur, o fac pandantiv, tatuaj, totem, simbol. Mă uit la ea și știu că mă descurc. Că atâta vreme cât am 2 mâini și 2 picioare, o să fiu bine, indiferent ce o să fie. Că de o salată, la câte am învățat în viața asta, tot am să fac. Și adevărul este că nu am nevoie de mai mult”.

Îmi povestește cum se simte nouă pe acest pământ. Ca un bebe de 5 luni care acum descoperă toate cele, și se minunează de o pietricică din nisip. Cǎ nu se simte singură, pentru că e aliniată cu universul. Cǎ nu are nevoi mai departe de cafeaua și raza de soare de azi.

De ce v-am povestit de o străină pentru care maxim puteți simți ciudă acum?

Ca să vă las să găsiți singuri “lingura îndoită” a vieții voastre. Aia care face sens numai și numai pentru voi și care vă dă încredere în forțele proprii.

Ca să vă pun pe gânduri în legătură cu tot ce credeți că aveți nevoie. Cu toate la care ați putea renunța pentru a vă fi mai ușor și cu tot spațiul pe care trebuie să-l faceți în suflet și cap pentru a face loc bucuriei pure. Pentru că asta, my friends, e cea mai mare superputere: să arăți degetul mijlociu lumii și să-ți lipești sufletul de ce funcționează cu adevărat pentru tine. Zero explicații sau fucks given.

Nu suntem ipocriți. Să ne înțelegem: prietena mea s-a mutat într-o stațiune de bogați, stă într-un apartament la o aruncătură de băț de mare și are o pasiune deloc ieftină pentru bărci. Nu e vreo fetiță cu chibrituri. De asta zic, dacă știți precis că o geantă X vă aduce bucurie, vă rog cumpărați-o azi. Și purtați-o zilnic, dormiți cu ea la cap și puneți-o în vârful bradului de Crăciun. Pe bune!

Însă cel mai important, faceți-vă temele. Lucrați înspre binele vostru. Duceți luptele. Încheiați pacea. Faceți curățenia peste care se poate așeza bucuria și trăiți-o cu nesaț. Cu pofta cu care mănâncă un copil obez o înghețată. Fericirea nu vine pe nepusă masă. Trebuie să ne pregătim pentru ea.

Și mai e ceva de învățat din povestea aceasta, pe care am să v-o subliniez aici pe tabla noastră de azi: loialitatea față de sine.

Calitatea aceasta prost înțeleasă și îngrozitor de greșit etichetată ca fiind egoism, nebunie, încăpățânare. E ceva ce “nu se face”, sau “nu e frumos”. Și cumva, care deranjează. Păi cum să nu deranjeze când vezi că făcându-ți temele cuminte, stând în banca ta și văzându-ți de drumul tău, ajungi acolo unde trebuie fără să dai din coate? Cum să înghiți bucuria pură a altui om când tu te scalzi în compromis? Este bătător la ochi, da.

Se vede de la o poștă atunci când te alegi pe tine. Se întâmplă ceva. Din senin, așa. Și nu are vreo legătură cu vremea de afară. Te decizi tu ca un nebun să fii responsabil pentru fericirea ta. Te prinzi că nu viața te controlează pe tine. Ci tu controlezi ce ți se întâmplă (să nu vă aud cu numerele la loto, că ne supărăm!). Brusc nu mai ai pretenții de la alții. Nu mai spui “na, poftim, fă-mă fericit!”. “Împlinește-mă”. “Fă-mă slab”. Devii responsabil de tine. Altǎ mare putere.

Iar atunci când dorința șoptită din tine, cea care îți spune că “vreau altceva” sau “meriți mai mult” se întâlnește cu informația că “se poate”, ai toate șansele să reușești. Spor la căutat lingura îndoită și la concediat tot ce nu-ți mai folosește.